100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/28

Poate un catolic să se căsătorească într-o altă

Biserică?

Un catolic poate să se căsătorească în orice Biserică sau comunitate eclezială. Nici o Biserică nu crează vreo dificultate în a încheia legătura căsătoriei cu o persoană dintr-o altă Biserică. Este clar că sacramentul căsătoriei nu poate fi încheiat în mod automat, fără pregătire. Deoarece este ceva atât de mare, atât de mare câtă este iubirea dintre două persoane, el cere o pregătire adecvată și îndeplinirea acelor proceduri administrative care însoțesc orice căsătorie, chiar dacă mirii aparțin aceleiași Biserici. Atât partea catolică, cât și cea necatolică, trebuie să obțină permisiunea propriilor păstori pentru a încheia căsătoria într-o altă Biserică. Codul de Drept Canonic (cann. 1124-1127) și Directoriul pentru aplicarea principiilor și a normelor asupra ecumenismului (nr. 143-160), ilustrează procedura detaliată de urmat în cazurile de acest tip. Aceste norme fac cunoscute și exigențele Bisericii Catolice față de proprii credincioși care se căsătoresc într-o altă Biserică creștină. Și celelalte Biserici pun determinate condiții care trebuie îndeplinite înainte de încheierea căsătoriei cu o persoană aparținând unei alte Biserici.

Solicitudinea fiecărei Biserici este să facă astfel ca viitorii soți, uniți de iubire reciprocă, să facă tot posibilul să cunoască în profunzime ideile religioase ale celeilalte părți și învățătura și practica religioasă a Bisericii sau a comunității ecleziale căreia îi aparține consoarta. Miniștri ambelor Biserici cărora le aparțin viitorii miri trebuie să-i ghideze în cunoașterea reciprocă a bogăției spirituale ale Bisericilor lor, încurajându-i la rugăciunea comună, la citirea Sf. Scripturi și la dialogul pe teme de viață spirituală. 

Bisericile creștine văd în căsătoriile mixte o importantă ocazie pentru dezvoltarea viitoare a dialogului ecumenic. Credința și rugăciunea soților, atenția vie față de procesul de reapropiere dintre Biserici, multiplicarea gesturilor de respect față de cealaltă Biserică, eforturile de a transmite o credință comună fiilor și așa mai departe, contribuie la construirea unității vizibile a Bisericii lui Isus Cristos. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/29

Hirotonirile preoțești din Biserica anglicană sunt valide? Care este poziția Bisericii Catolice în această privință?

Deși Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) se adresase cu mare respect Bisericii anglicane, în Enciclica Apostolicae curae din 13 septembrie 1896, afirmă invaliditatea hirotonirilor preoțești anglicane. Totuși, Pontiful nu a încetat să încurajeze miniștrii anglicanisă spere în reconcilierea celor două Biserici. De aceea, îi invita să persevereze în munca „pentru gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor”.

Afirmațiile conținute în enciclică erau elocvente și au rămas în vigoare decenii întregi. Chestiunea hirotonirilor anglicane și a validității lor s-a prezentat din nou cu multă vigoare după 1993, atunci când, în urma hirotonirii preoțești a câtorva femei, decisă de Sinodul general al Bisericii anglicane din Anglia, mai mult de 700 de preoți anglicani, printre care șapte episcopi, și-au anunțat trecerea la Biserica Catolică. În legătură cu ceea ce se spusese în precedență, a apărut interogația dacă hirotonirile sacerdotale ale acestor prelați se vor repeta sau nu. În caz negativ, poziția lui Leon al XIII-lea rezulta depășită, iar hirotonirile preoțești ale Bisericii anglicane trebuiau să fie crezute ca fiind valide. În schimb, în cazul în care ar fi fost repetate, însemna că ceea ce se afirmase în enciclica Apostolicae curae era încă actual.

În consecință, atunci când, în ziua de 23 aprilie 1994, episcopul anglican de Londra, Graham Leonard, s-a reîntors în sânul Bisericii Catolice, mulți așteptau reacția Romei. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat mult timp: în aceeași zi, Card. Basil Hume a conferit prelatului anglican hirotonirea preoțească și cea episcopală, confirmând prin aceasta invaliditatea hirotonirilor anglicane. L-a fel s-a comportat Roma și în alte cazuri, hirotonind din nou pe preoții anglicani care treceau la Biserica Catolică. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/30

Există celibatul preoțesc în celelalte Biserici?

Miniștrii Bisericii Catolice sunt obligați la viața trăită în celibat. În cazul în care un preot se convertește de la o Biserică creștină unde nu există obligația celibatului, la Biserica Catolică, în care această obligație există, așa cum a demonstrat practica catolică a ultimilor ani față de preoții anglicani care s-au convertit la Biserica Romano-Catolică, sacramentul căsătoriei primit în precedență este recunoscut. Dispensându-i pe acești preoți de obligația celibatului, Biserica îi îndreaptă în același timp, spre acele slujiri care să le asigure siguranța materială pentru întreținerea familiei. 

În cazul Bisericii Ortodoxe, celibatul este obligatoriu exclusiv pentru călugări, în vreme ce nu este în vigoare pentru preoții diecezani. Cei care doresc să încheie o săcătorie trebuie să facă acest lucru înainte de hirotonirea diaconală, succesiv nemaifiind posibil acest lucru. Canonul 10.IV al Sinodului de la Ancyra (314) stabilește: 

„Dacă candidații la diaconat, în momentul hirotonirii, își declară intenția de a vrea să se căsătorească și de a nu putea trăi în celibat, atunci, dacă efectiv se căsătoresc, aceștia vor putea să continue să-și exercite slujirea, dacă episcopul, în momentul hirotonirii, le va da lor permisiunea de a se căsători; dar dacă în momentul hirotonirii au tăcut și au acceptat, primind ordinele sacre, să trăiască în celibat, dar mai târziu decid să se căsătorească, atunci vor pierde diaconatul”.

Conciliul Ecumenic al VI-lea de la Constantinopol (680-681), numit și „Trullan” a confirmat această practică. Se afirmă: 

„Prin canoanele apostolice a fost confirmat că între ceu necăsătoriți care doresc să facă parte din cler, numai acoliții și cantorii, iar nu și subdiaconii, se pot căsătorii. Deci, și noi, în baza celor spuse mai înainte, stabilim de astăzi ca subdiaconii, diaconii și preoții, nu au dreptul, după hirotonire, să încheiere legământul sacru al căsătoriei, iar dacă cineva va face acest lucru, să fie îndepărtat (can. 6).

Dreptul Bisericii Ortodoxe interzice miniștrilor să încheie legământul sacru al căsătoriei după hirotonirea diaconală (deci și după hirotonirea întru preoție), și în cazul morții soției preotului. Normele Bisericii îl obligă în acest caz la viața de văduvie. Deci, în vreme ce Biserica Ortodoxă le permite laicilor să se recăsătorească a doua oară, preoților le interzice categoric acest lucru. Ea afirmă că un preot căsătorit a doua oară ar fi ca „sarea fără gust” (Mt 5, 13). 

Este o chestiune complexă, care chinuie clerul ortodox până astăzi și, fără îndoială va trebui să fie analizată la viitorul sinod ortodox. Unii, inspirându-se din considerații de natură practică, de dificultățile ce apar după moartea soției (legate de exemplu de educația copiilor), susțin poziția că preoții rămași văduvi ar trebui să se poată recăsători. 

Biserica Ortodoxă mai prevede unele limitări în baza condiției sociale de proveniență a femeii. Canonul apostolic nr. 18 dispune ca „Cel care se căsătorește cu o văduvă, o divorțată, o prostituată, o sclavă, o artistă , nu poate deveni episcop, preot, diacon și, în general, să intre să facă parte din cler”.

În Bisericile tradiției protestante nu există obligația celibatului. Din acest motiv, miniștrii pot să încheie căsătorie în orice moment, înainte, cât și după hirotonire. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/31

Biserica Catolică recunoaște hirotonirile preoțești administrate în Biserica Ortodoxă și în Bisericile protestante?

La fel ca pentru celelalte sacramente, și hirotonirile preoțești ale Bisericii Ortodoxe sunt recunoscute ca fiind valide de către Biserica Catolică. În cazul Bisericilor protestante, situația este diferită, pentru că acestea (Bisericile tradiției luterane, reformate, Biserica Anglicană și cea metodistă), recunosc existența numai a două sacramente: botezul și euharistia (sau Cina Domnului). Deoarece aceste Biserici nu posedă sacramentul preoției, Biserica Catolică nu poate recunoaște ca fiind sacrament hirotonirile lor. 

Reforma a contestat rolul ministerului preotului, afirmând că unic și mare preot este numai Isus Cristos (Ev 9, 11-28), care dăruiește credincioșilor săi daruri pentru realizarea operei lui Dumnezeu în Biserică. Celui care primește vocația îi este încredințat în același timp și sarcina de a vesti, sluji și conduce pe credincioși. Preotul, după părerea teologilor luterani, este chemat să vestească Cuvântul și să administreze sacramentele. Biserica Catolică afirmă că slujirea constă din trei funcțiuni fundamentale: vestirea Cuvântului, celebrarea sacramentelor și slujirea pastorală. Însă, în relație cu Euharistia, în Biserica Catolică preoția are o importanță fundamentală. 

În Biserica evanghelică pot să exercite ministerul numai cei care au fost chemați la acesta după norme (cf. Confesiunea Augustană, XIV) și cărora Biserica le încredințează această misiune prin hirotonire. Hirotonirea este un act eclezial, îndeplinit în fața lui Dumnezeu, prin impunerea mâinilor și invocarea Duhului Sfânt. În Biserica evanghelică aceasta nu este un sacrament, deși F. Melanton a afirmat în Apologia Confesiunii Augustane că, dacă preoția ar fi acceptată ca fiind minister al Cuvântului, și nu ca expresie a jertfei liturghiei, hirotonirea ar putea fi definită ca un sacrament (XIII, 11-13). În Biserica evanghelică, hirotonirea este făcută de episcop. 

De partea ei, Biserica Catolică recunoaște că hirotonirea preoțească conferă un character indelebilis, adică un caracter ontologic durabil. De doctrina ministerului eclezial se leagă și problema succesiunii apostolice. În Biserica Catolică aceasta constă în păstrarea continuității ministerului transmis de către episcop. Succesiunea trebuie să garanteze originea apostolică a Bisericii și unitatea ei. Evanghelicii pun în discuție succesiunea episcopală pentru transmiterea primatului Cuvântului lui Dumnezeu și recunosc mai degrabă principiul continuității bazat pe Cuvânt și pe mărturia credinței. Succesiunea episcopală a fost păstrată de Bisericile luterane în Suedia și Finlanda. 

Deci, chestiunea ministerului episcopal este una din temele celei mai controversate în cadrul dialogului catolico-luteran. După profesiunea de credință luterană: „Biserica este adunarea sfinților, în care se învață evanghelia în puritatea ei și se administrează corect sacramentele. Pentru adevărata unitate a Bisericii este suficient acordul asupra învățăturii evangheliei și a administrării sacramentelor” (Confesiunea Augustană, VII). Și din acest motiv „luteranii nu revendică dreptul de a poseda exclusiv ministerul pastoral; acest lucru înseamnă că nu-l neagă Bisericii Catolice” . 

Biserica Catolică, în schimb, vede în ministrul evanghelic o lipsă (defectus), datorită absenței sacramentului ordinului sacru (UR, nr. 22). 

Aceste probleme sunt obiectul dialogului teologic dintre cele două Biserici. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/32

Hirotonirile preoțești feminine practicate de

unele Biserici măresc distanța pe calea unității?

Este vorba de o controversă extrem de complexă în cadrul dialogului ecumenic și, chiar dacă nu este considerată ca fiind insurmontabilă, fără îndoială complică serios continuarea acestuia. Problema este și mai mare atunci când tocmai Bisericile cu veche tradiție i-au decizii de acest fel. 

Hirotonirea preoțească a femeilor în Bisericile protestante, deși acceptată cu mare dificultate și durere în ambientele catolice și ortodoxe, nu a fost atât de dureroasă ca analoga decizie luată de Biserica Anglicană. Încă înainte cu câțiva ani de prima conferință a Bisericilor Anglicane, care s-a ținut la Londra în luna iulie a anului 1988, chestiunea hirotonirii femeilor constituia una din temele principale. În data de 28 aprilie 1989 a fost publicată la Londra scrisoarea Papei Ioan Paul al II-lea, adresată șefului onorar al comuniunii anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Robert Runcie. În această scrisoare Papa a subliniat că hirotonirea femeilor în unele provincii anglicane „blochează drumul spre o recunoaștere reciprocă” a ministerelor. Acest lucru dăuna eforturilor de reconciliere dintre anglicani și catolici. Papa îl avertiza pe arhiepiscopul de Canterbury de posibilele consecințe datorită poziției lui de șef în sânul comuniunii anglicane, în cazul în care Biserica Anglicană ar fi început să practice hirotonirea femeilor. Deoarece Runcie reprezenta în acea perioadă comuniunea anglicană mondială în dialogul cu Biserica Catolică, s-ar fi putut crea o situație problematică „dacă ar fi existat provincii anglicane care să nu recunoască hirotonirea femeilor, în vreme ce această practică se introducea în Biserica Anglicană”.

Chestiunea hirotonirilor preoțești feminine a fost ridicată și în timpul discuțiilor comisiei internaționale anglicano-romano-catolice, care s-a reunit la Veneția în primele zile ale lunii septembrie 1989. Comunicatul convocării spunea: „În ultimii ani a devenit evident că diferențele în a concepe esența Bisericii constituie baza diferențelor în viziunea altor chestiuni doctrinale. Comisia s-a ocupat de problemele de etică creștină și de importantele diferențe de opinie apărute în urma hirotonirii sacerdotale și episcopale feminine din partea unor Biserici Anglicane”. 

Practica hirotonirii preoțești și episcopale a femeilor exista deja în precedență în Biserica din Noua Zeelandă și în SUA. Nu era vorba de o practică urmată de toată Biserica, dar avea un caracter local și nu era în relație cu Biserica Anglicană din Anglia. În luna noiembrie a anului 1992, Sinodul general al Bisericii Anglicane din Anglia a aprobat decizia hirotonirii femeilor, decizie care a fost ratificată  în data de 02 noiembrie 1993 de ambele Camere ale parlamentului britanic: Camera comunelor și Camera Lorzilor. Deliberarea a intrat în vigoare în data de 22 februarie 1994, și deja în ziua de 12 martie, în catedrala anglicană din Bristol, episcopul Barry Rogerson a hirotonit întru preoție 32 de femei. 

Această decizie nu a putut să influențeze pozitiv asupra dialogului catolico-anglican și nici a celui ortodox-anglican. În Scrisoarea Apostolică din data de 30 mai 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a respins categoric preoția feminină în Biserica Catolică. A scris că Biserica nu are nici o delegație pentru a conferi hirotonirea preoțească femeilor; toți credincioșii trebuie să accepte această „decizie definitiv”. Papa sublinia că, prin această decizie, Biserica rămânea fidelă modelului lui Cristos, care a ales ca apostoli numai bărbați și, practicii Bisericii și doctrinei ei, în conformitate cu care numai bărbații sunt acceptați la funcțiunile ministerului preoțesc. 

Admiterea necontrolată a laicilor în administrarea Euharistiei putea să constituie o amenințare la unitatea aceleiași Biserici Anglicane. De aceea, în timpul întâlnirii din septembrie a Consiliului anglican de consultare (ACC) ținut la Hong-Kong, George Carey, arhiepiscop demisionar de Canterbury, a avertizat că deciziile luate unilateral de diecezele comuniunii anglicane îi amenințau unitatea. Consiliul a răspuns, votând cu largă majoritate (a existat numai un abținut) deliberarea care sublinia „dependența reciprocă” a tuturor diecezelor comuniunii anglicane. Pe lângă alte chestiuni (printre care, de exemplu, binecuvântarea uniunilor homosexuale), deliberarea Consiliului privea și dieceza de Sydney, care anunțase în precedență admiterea laicilor, și a celor lipsiți de ordinele sacerdotale anglicane, la celebrarea sacramentului Cinei Domnului. Decizia invita toți membri comunității să-și amintească de exigențele curtoaziei, a respectului reciproc și a rugăciunii comune, și în timpul controverselor datorate diferențelor de opinie. 

O altă serie de dificultăți în dialogul ecumenic a fost reprezentată de decizia de a purcede la hirotonirile preoțești feminine luată de Bisericile veterocatolice ale Uniunii de la Utrecht, mai precis a celor olandeze, germane, autriece și elvețiene. Decizia lor a complicat nu numai dialogul cu Biserica Catolică și cu cea Ortodoxă, dar a slăbit serios și relațiile interne ale aceleiași Biserici veterocatolice. Din acel moment, Biserica Catolică națională poloneză prezentă în Statele Unite și în Canada, membră a Uniunii Bisericilor veterocatolice de la Utrecht, nu mai acceptă colaborarea liturgică cu Bisericile care au purces la hirotonirile feminine. Mai mult încă, Biserica Catolică națională poloneză declară că, pe teritoriu polonez, nu va permite accesul la altar al femeilor-preot consacrate în Biserica veterocatolică. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/33

Există numai o Biserică Ortodoxă, sau trebuie

să vorbim de mai multe Biserici Ortodoxe?

Creștinismul nu numai că s-a născut în Orient, dar acolo a ajuns și la maxima ei răspândire. Din Palestina, martorii lui Cristos au parcurs teritoriile Siriei, a Mesapotamiei, a Asiei Mici, a Africii de Nord și Orientale, a Greciei și a Romei. Foarte repede, ca rezultat al unor diverse procese teologico-culturale, s-au format cinci principale centre de tradiție liturgică, numite și rituri sau tradiții : 1. alexandrină; 2. antiohenă (siro-occidentală); 3. caldee; 4. armeană; bizantină (sau bizantino-slavă).  

Aceste rituri îmbrățișează la ora actuală toate Bisericile numite „orientale”, chiar dacă această denumire are un caracter mai degrabă istoric decât geografic, datorită faptului că enoriașii acestor Biserici sunt răspândiți în toată lumea.

Dintre aceste cinci tradiții, numai ultima, cea bizantină, poartă în mod comun numele de tradiție ortodoxă. Celelalte patru, în schimb, sunt de obicei reunite sub diferite nume: Biserici vechi orientale, Biserici ortodoxe orientale sau Biserici orientale. În literatura engleză este în uz și numele de Oriental Orthodox, pentru a o deosebi de Eastern Orthodox, folosit pentru a desemna ortodoxia bizantină. Merită, chiar dacă pe scurt, să cunoaștem una câte una fiecare din aceste tradiții. 

Așa cum indică denumirea înseși, această tradiție s-a format în cadrul mitropoliei egiptene din Alexandria, adică în cetatea cea mai importantă și mai bogată, după Roma, a Imperiului Roman. Această tradiție include unele Biserici locale:

✓ Biserica ortodoxă coptă (necalcedoniană).  Copții sunt urmașii vechilor egipteni: dovadă este însuși numele lor: Kopt este o deformare a cuvântului grecesc Aigyptos, adică Egipt. Acesta derivă la rândul lui din egipteana veche Hi-kaptah (sau Hut-ka-Ptah), care înseamnă „templul (sau sanctuarul) sufletului lui Ptah), una din divinitățile cele mai venerate ale religiei anticului Egipt. Această expresie era numele originar al Memphis-ului, prima capitală a vechiului Egipt și principalul centru de cult al acestei divinități. Deci, copt înseamnă egiptean, iar limba coptă este o continuare a limbii egiptene antice, numai schimbată din scrierea hieroglifică în cea grecească. Câteva secole mai târziu, după ce aceste regiuni au fost cucerite de arabii musulmani, populațiilor locale le-a fost impusă o altă limbă, cea arabă, și o altă credință. Din acel moment, numele de copt a început să fie asociat cu cel al locuitorilor Egiptului care păstraseră credința creștină, deși asimilaseră perfect limba arabă. Copta a devenit în schimb o limbă moartă, rămasă în uz numai în cadrul liturgiei Bisericii. 

Biserica coptă este o Biserică necalcedoniană, sau, cu alte cuvinte, monofizită, care nu a acceptat deciziile Conciliului din Calcedonia (451). Părinții conciliari învățau că în Isus sunt prezente încă de la început două naturi, cea divină și cea umană, „fără confuzie, imutabile, indivize, inseparabile, fără să dispară niciodată diferența dintre naturi din cauza uniunii lor, dar fiind salvgardată proprietatea fiecărei naturi și, concurând a forma o singură persoană și ipostas; el nu este divizat sau separat în două persoane, dar este un unic și același fiu, unul născut, Dumnezeu, Cuvânt și Domn Isus Cristos” .

Biserica coptă datorează nașterea ei activității misionare a Apostolului Marcu care, după tradiție, a fost martirizat la Alexandria în anul 68. În ciuda lipsei de probe istorice concrete, copții numără tocmai de la acest apostol succesiunea patriarhilor lor. După această numărătoare, actualul patriarh Shenuda al III-lea (născut în anul 1923 la Assiut, Egipt), este considerat al 117-lea succesor al Sf. Marcu, și este numit cu apelativul de „papă”. 

Urmând calendarul egiptean, în calendarul copt este menținută subdiviziunea în trei anotimpuri, fiecare având o durată de patru luni. Cele trei anotimpuri sunt comemorate cu rugăciuni speciale ale liturgiei copte, iar această subdiviziune este ținută și în zilele noastre de mulți țărani, care recunosc în ea diferitele anotimpuri agricole. În afară de normalele 12 luni a câte 30 zile, calendarul prevede și o lună „intercalară” la sfârșitul anului, cu durata de 5 sau 6 zile (în baza anului bisextil). Anii și lunile coincid cu cele ale calendarului etiopean, dar au nume diferite. 

Anul începe în ziua de 29 august a calendarului iulian, care de obicei coincide cu 11 septembrie a anului gregorian. Numărarea anilor pleacă de la 284, an în care a devenit împărat roman Dioclețian, a cărui împărăție a fost caracterizată de torturi și persecuții în masă a creștinilor, mai ales în Egipt. Din acest motiv, abrevierea care însoțește anul copt este: A.M (Annum Martyrum, Anul Martirilor).

Chiar în deșertul egiptean, adică în regiunile tradiției copte, a apărut viața monastică. Fondatorul ei a fost Sf. Anton Abate (cca. 250-356). este, totuși, cunoscut că deja în secolul al II-lea își făcuseră apariția primii eremiți. Însuși Anton întâlnise, pe drumul care-l ducea spre deșert, pe ultracentenarul Paul Anahoretul, care încă din tinerețe trăia în solitudine, slujindu-l pe Domnul. Cel care a codificat pentru prima dată viața monastică a fost Pahomie (cca. 292-346). Monahismul a fost o noutate semnificativă, introdusă de creștinii egipteni în viața Bisericii universale, practică adoptată succesiv și de creștinismul occidental.

În zilele noastre, Biserica coptă numără între 9 și 12 milioane de credincioși în Egipt, și între 2 și 4 milioane în diasporă. 

✓ Biserica catolică coptă. În anul 1895, Papa Leon al XIII-lea a creat provincia ecleziastică a copților catolici, la conducerea căreia a fost numit un patriarh. La ora actuală, Biserica catolică coptă numără circa 198 mii credincioși, distribuiți în șase dieceze. 

✓ Biserica ortodoxă etiopiană (necancedoniană). Mărturii ale unei tradiții etiopiene se găsesc în 1 Regi (vizita reginei Saba la Solomon), și în Faptele Apostolilor (8, 27). Această Biserică a rămas sub jurisdicția patriarhatului de Alexandria până în anul 1929, când au fost consacrați primii episcopi. În anul 1959 a obținut independență deplină. Are un patriarh propriu și numără circa 16 milioane de credincioși.

✓ Biserica catolică etiopiană. În anul 1961 a fost fondată o provincie mitropolitană cu trei dieceze, unde trăiesc circa 115 mii credincioși în comuniune cu Biserica Catolică. 

✓ Biserica greco-ortodoxă de Alexandria (calcedoniană). Copții nu sunt singura comunitate creștină prezentă la ora actuală pe teritoriul egiptean. Alexandria, cel puțin formal, este și sediul patriarhatului ortodox care ocupă al doilea loc în lista onorară a Bisericilor ortodoxe independente (autocefale). Începuturile ei, ce pot fi datate înainte de 451, sunt aceleași ale copților, pentru că până în acel an făceau parte din aceeași Biserică. În momentul în care majoritatea creștinilor egipteni a respins decretele Conciliului de la Calcedonia, la Alexandria au început să conducă patriarhi monofiziți. Împărații bizantini, care vegheau asupra ortodoxiei care ar fi garantat unitatea imperiului, au reacționat, încercând să ocupe acel scaun ecleziastic cu episcopi fideli lor, în linie cu deciziile de la Calcedonia. În decursul secolelor au existat lungi perioade în care, pe scaunul patriarhal din Alexandria au fost numai patriarhi monofiziți, în vreme ce patriarhii rămași în comuniune cu Constantinopol dețineau numai formal titlul de patriarh al Alexandriei. Scaunul lor se afla la Istambul. Numai în anul 1846 aceștia au putut să se reîntoarcă la vechiul lor scaun patriarhal. 

Tradiția antiohenă (siro-occidentală)

Antiohia, cetatea de la care-și ia numele această tradiție, se găsește în Orientul Apropiat, și a fost interesată de activitatea misionară a apostolilor. Important centru politic și cultural, influențele ei au îmbrățișat majoritatea comunității din partea orientală a Imperiului Roman, extinzându-se până în Persia. Chiar dacă cetatea gravita în orbita culturii eleniste, viața provinciei se desfășura în strâns contact cu lumea siriană. Din acest moti, și teologia, liturgia și viața spirituală aveau evidente urme ale acestei culturi. Creștinismul antiohen a fost influențat de numeroase controverse teologice, care au dat loc la nașterea a diferite Biserici. Din această tradiție fac parte Bisericile calcedoniene și cele necalcedoniene. 

✓Biserica greco-ortodoxă de Antiohia (calcedoniană). Este prezentă mai ales în Siria și Liban. Credincioșii ei și ierarhia sunt de origine semitică și vorbesc limba arabă. Numără 750 mii credincioși, din care o parte consistentă trăiește în diasporă în America și Australia. 

✓Biserica melchită sau greco-catolică (calcedoniană).  Există din 1724 și numără circa 1 milion de credincioși. Posedă un patriarhat propriu, o proprie ierarhie, congregații monastice și religioase.

✓ Biserica maronită (calcedoniană).  Este unica Biserică a tradiției siro-occidentale. Patronul maroniților este Sf. Maron, călugăr-anahoret care a trăit între anii 350-433. În jurul figurii lui carismatice s-a adunat un grup de călugări care au fondat o mănăstire la jumătatea drumului dintre Alepp și Antiohia. Chiar dacă se găsesc în cadrul jurisdicției patriarhatului de Antiohia, ei au avut o tradiție autonomă. Călugării s-au stabilit de-a lungul văii munților Libanului, unde au rămas în izolare timp de mai multe secole. Toți maroniții au rămas totdeauna în unitate cu Biserica Catolică romană, chiar dacă dificilele situații politice și de comunicare au îngreunat timp de secole un contact direct cu Roma. Contactul a fost reluat în secolul al XII-lea, în timpul Cruciadelor, atunci când cruciații au ocupat Antiohia. În anul 1182, maroniții au confirmat legătura lor cu Roma, declarându-și voința de a rămâne în comuniune cu ea. 

Primul patriarh maronit care a vizitat Roma a fost Ieremia al II-lea (1199-1230). A sosit în Cetatea eternă în anul 1215, în timpul desfășurării Conciliului al IV-lea din Lateran, la care a participat cu titlu deplin. Procesul de latinizare a Bisericii maronite, început în secolul al XVI-lea, a fost acceptat de episcopii maroniți la Sinodul, ținut în Liban în anul 1736. Tot în același secol, maroniții au fost cuceriți de turci, care a dat început unei lungi perioade de dominație otomană. Între timp, deja în anul 1584, fusese deschis la Roma Colegiul maronit. Din anul 1740, patriarhul maronit își are sediul la Bkerke, localitate la circa 40 km. de Beirut. Mii de maroniți au fost martirizați sub dominația turcă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în timpul Primului Război mondial. Masacrul lor a provocat în anul 1860 intervenția armatei franceze. Și în timpul războiului civil, început în Liban în anul 1975, au murit mulți maroniți, multe mii emigrând în Statele Unite, Brazilia, Canada, Australia, Cipru și Egipt. 

Maroniții folosesc în cadrul Liturghiei limba siriană, care este una din dialectele limbii aramaice. Biserica Maronită numără circa 1, 6 milioane de credincioși, care trăiesc în Liban, Siria, SUA, Canada, Brazilia și Australia. 

✓Biserica siro-ortodoxă (siro-occidentală, necalcedoniană). S-a născut în secolul al VI-lea la inițiativa călugărului și episcopului Jakab Baradei, care a hirotonit numeroși preoți și a consolidat viața monastică. De la numele lui, creștinii acestei Biserici se numesc „iacobiți”. Această Biserică numără circa 250 mii de credincioși, care trăiesc mai ales în Siria și Liban, dar și în Europa (mai ales printre emigranți). O parte a Bisericii ortodoxe siriene este prezentă și în India, dar recunoaște ca ghid spiritual numai pe patriarhul de Damasc. 

✓ Biserica siro-catolică (necalcedoniană). Se naște în secolul al XVII-lea, atunci când o parte a Bisericii siro-ortodoxe a numit un patriarh propriu și s-a unit cu Roma. La ora atuală numără circa 100 mii de credincioși, prezenți mai ales în Siria și în Liban. Scaunul patriarhal se află la Beirut. 

Tradiția caldeeană (siro-orientală)

Cuprinde următoarele Biserici:

✓ Biserica de Orient (cunoscută și ca Biserica nestoriană sau asiriană).Chiar dacă este legată de Siria, această Biserică a menținut caracteristici proprii ca de exemplu, limba, o proprie tradiție liturgică, teologică și spirituală care s-a modelat sub influența monahismului. Această Biserică s-a născut în apropiere de actualul Bagdad. A refuzat deciziile Conciliului de la Efes (431), care a condamnat învățătura lui Nestoriu și, în anul 484 și-a proclamat independența de Bisericile Imperiului Roman. Astăzi numără circa 180 mii de credincioși care trăiesc în munții din Irak, în Siria și Turcia. Este împărțită în două comunități, una condusă de un katholikos, cealaltă de un patriarh.

✓ Biserica Catolică caldee. S-a format la începutul secolului al XIX-lea. Actualmente este cea mai numeroasă Biserică din Irak, numărând circa 410 mii credincioși, iar patriarhul lor își are sediul la Bagdad.

✓ Tradiția siro-orientală a Indiei Meridionale. Este vorba de comunitatea creștinilor care trăiesc în actualul stat Kerala, în India Meridională, care face referință la Sf. Toma apostolul ca fondator al ei. În anul 1653, ca și consecință a impunerii tradițiilor și obiceiurilor Bisericii Romano-Catolice de către portughezi, a început o revoltă în interiorul acelei comunități creștine. Rezultatul a fost diviziunea în patru Biserici autonome și o anumită cantitate de mici comunități:

- Biserica siro-malabareză (catolici de tradiție siro-orientală). Astăzi această Biserică numără circa 2, 9 milioane credincioși. O leagă de Biserica din Roma o specială comuniune euharistică. Nu are un corespectiv în Biserica Ortodoxă. 

- Biserica siro-ortodoxă de India (catolici de tradiție siro-orientală). S-a format dintr-un grup de credincioși ai Bisericii Ortodoxe care s-au convertit la Biserica Catolică și, în anul 1930 au obținut o ierarhie și o administrație proprie. La ora actuală există trei episcopi. Numără circa 280 mii de credincioși. 

- Alte Biserici și comunități. Au apărut în urma unor succesive îndepărtări de Bisericile mai sus amintite. Alte diviziuni s-au verificat sub influența Bisericii anglicane și a Bisericilor protestante. 

Tradiția armeană

Tradiția armeană face referință la figura Sf. Grigore Luminătorul, care a fost activ în aceste regiuni în secolul al IV-lea. Este caracterizată de o proprie limbă și de o proprie tradiție. Din această Biserică fac parte:

✓ Biserica apostolică armeană. Numără circa 6 milioane de credincioși și își are sediul la Echmiatsin, în Armenia. Capul ei este un katholikos. 

✓ Biserica catolică armeană. Născută în secolul al XVIII-lea, numără circa 160 mii de credincioși și este condusă de un patriarh, a cărui sediu se află la Beirut. 

Tradiția bizantină (constantinopolitană)

Tradiția bizantină s-a dezvoltat în jurul Constantinopolului, capitala marelui imperiu. Fondatorul ei este considerat a fi dintotdeauna Sf. Andrei apostolul. În Europa, această Biserică s-a răspândit printre popoarele balcanice și, succesiv, în Rus'ul Kievului și în unele părți ale Europei Centrale și Orientale. De această tradiție aparțin patru patriarhate antice : 

✓Patriarhatul ecumenic de Constantinopol. Actualmente este compus din 5 dieceze în partea europeană a Turciei (circa 30 mii credincioși), 35 în Grecia Septentrională, 10 în insulele grecești, și altele în Marea Britanie, Franța, Austria, Belgia și Suedia, și multe alte dieceze în afara Europei, de exemplu în cel două Americi (aproape 2 milioane de credincioși), în Australia și Noua Zeelandă. Această Biserică posedă și numeroase centre monastice, ca de exemplu Athos-ul și Patmos-ul. La Chambésy, aproape de Geneva, posedă un centru de activitate didactică și ecumenică. Patriarhatul are școli proprii de teologie (majoritatea în afara granițelor Turciei). În lume există circa 5 milioane de credincioși aparținând acestui patriarhat, iar sub jurisdicția lui intră și Biserica finlandeză autonomă și unele parohii din Estonia. 

Patriarhii Constantinopolului poartă tradiționalul titlu bizantin de „arhiepiscop al Constantinopolului și al Noii Rome, și patriarh ecumenic). Actualul patriarh Bartolomeu I este al 232-lea patriarh al Constantinopolului. Întronizarea lui a avut loc în data de 02 noiembrie 1992. 

✓ Patriarhatul de Alexandria. Cuprinde 15 dieceze și numără circa 300 mii credincioși. Jurisdicția lui se extinde asupra întregii Africi și a Maltei. Patriarhul este coadiuvat de Sf. Sinod și de doisprezece mitropoliți. Din anul 2004, mitropolitul Teodor al II-lea este al 116-lea patriarh al Alexandriei. Titlul lui oficial este următorul: „Beatitudinea Sa, papa și patriarh al Marii cetăți a Alexandriei, Libiei, Etiopiei, al întregului Egipt și al întregii Africi, părintele părinților, păstorul păstorilor, al treisprezecelea apostol și judecătorul lumii”. Reședința patriarhului se află la Alexandria. 

✓Patriarhatul de Antiohia. Numărul credincioșilor acestui patriarhat depășește 350 mii, și sunt în majoritate arabi. Patriarhatul este alcătuit din 17 dieceze, din care patru se găsesc în diasporă; 4 dieceze se află în Siria (Alep, Damasc, Homs și Hasake), 3 în Irak (Bagdad, Mosul și Mar Matta), două în Turcia (Istambul și Mediat), 3 în Liban (Beirut, Zahle și Atshane) și 1 în Israel-Iordania (Ierusalim). Diecezele diasporei se găsesc în SUA (Hackensack, New York), Brazilia (Sao Paulo), Suedia  (Södertalje), Germania, Canada și Olanda (Losser). Credincioși ai acestei Biserici sunt prezenți și în Elveția, Australia, Belgia, Franța și Austria. Patriarhatul are o Academie de Teologie dedicată Sf. Ioan Damaschinul (care, din 1988 este o facultate a Universității din Balamand).

Din iulie 1979, Ignațiu al IV-lea este al 166-lea patriarh al Antiohiei. Titlul lui oficial este: „Beatitudinea Sa, patriarhul Antiohiei Mari, a Siriei, a Ciliciei, a Mesopotamiei și a întregului Orient”. Reședința patriarhului se află la Damasc. 

✓ Patriarhatul de Ierusalim. La ora actuală există 16 mitropoliți, 2 arhiepiscopi și 2 episcopi. Organul care coadiuvează patriarhatul este Confraternitatea Mormântului Domnului. Fac parte circa 130 membri: patriarhi, arhiepiscopi, preoți, diaconi și călugări. Biserica din Ierusalim numără circa 300 mii credincioși, din care o parte trăiesc în Iordania și în diasporă, în America, Africa și Australia. Titlul oficial al patriarhului este: „Beatitudinea Sa, patriarhul Sf. Cetăți a Ierusalimului și al întregii Palestine”. Din data de 22 iulie 2005, Teofil al III-lea este al 141-lea patriarh al Ierusalimului, unde își are și reședința. 

În afară de Bisericile patriarhale mai sus amintite, există alte douăsprezece Biserici autocefale:

✓Biserica Ortodoxă Rusă. La ora actuală patriarhatul de Moscova posedă 12 mitropolii și 115 episcopi, circa 5000 de mănăstiri, 20 mii parohii și numără circa 70 milioane de credincioși. Din patriarhatul Moscovei mai fac parte Biserica ortodoxă ucraineană (5 mitropolii, 32 episcopi), Biserica ortodoxă bielorusă (1 mitropolit, 9 episcopi), Biserica autonomă japoneză și câteva dieceze în Europa și în America de Nord. Capul Bisericii Ortodoxe Ruse este Alexei al II-lea (născut în anul 1929), care este al 15-lea patriarh de la nașterea patriarhiei. Patriarhului de Moscova îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Moscovei și al întregii Rusii”. Reședința patriarhului și catedra Teofaniei se găsesc la Moscova. 

✓Biserica Ortodoxă a Georgiei. Biserica Georgiană numără puțin mai mult de un milion de credincioși. Sf. Sinod este alcătuit din 19 mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi. Biserica posedă circa 450 biserici, 22 mănăstiri (13 de călugări și 9 de călugărițe). Titlul oficial al capilor Bisericii Georgiene este: „Sanctitatea și Beatitudinea Sa, Katholikos-patriarhul întregii Georgii, arhiepiscop de Mcxeta și Tbilisi”. Din anul 1977 patriarh este Ilie al II-lea. 

✓ Biserica Ortodoxă Sârbă. Capului Bisericii sârbe îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Serbiei, arhiepiscop de Pec, mitropolit de Belgrad-Karlowitz”. Actualmente patriarh este Pavle (născut în anul 1914), al 44-lea patriarh din istoria Bisericii din Serbia. În urma conflictului dintre Serbia și Albania, Biserica din Serbia a suferit grave pierderi materiale și spirituale. La ora actuală, numără circa 8 milioane de credincioși. 

✓ Biserica Ortodoxă din România. Actualmente numărul credincioșilor acestei Biserici ajunge la circa 20 milioane, adică 86% din populația țării. Patriarhatul este împărțit în 22 dieceze și 123 decanate. Astăzi există în România 400 de mănăstiri și metocuri în care trăiesc 4100 călugări și 4500 călugărițe. Capul Bisericii este patriarhul care poartă titlul de: „Beatitudinea Sa, arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Munteniei și Dobrogei, Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”. Actualmente capul Bisericii este Daniel (născut în anul 1951), al șaselea patriarh din istoria patriarhatului român. 

✓ Biserica Ortodoxă din Bulgaria. Numără circa 8 milioane credincioși, 26 episcopi și 2300 de preoți. În 123 mănăstiri trăiesc 500 călugări și călugărițe. În afară de diecezele de pe teritoriul statului, Biserica mai posedă două dieceze în SUA și una în Europa Occidentală. Capului Bisericii bulgare îi revine titlul oficial de: „Sanctitatea Sa, patriarhul Bulgariei și mitropolit al Sofiei”. Actualul patriarh este Maxim (născut în anul 1914). Reședința și catedrala patriarhală Sf. Alexandru Nevskij se găsesc la Sofia. 

✓ Biserica Ortodoxă a Ciprului. Astăzi numără mai mult de 500 mii credincioși și este împărțită în șase dieceze. Două dintre acestea, Kyreneia și Morfou se află în parte în zona turcească a insulei. Capului Bisericii cipriote îi revine titlul oficial de: „Beatitudinea Sa, arhiepiscop de Noua Iustiniana și a întregului Cipru”. Patriarhul este Chrysostomos, aș 64-lea din istoria Bisericii, născut în anul 1927. 

✓ Biserica Ortodoxă a Greciei. Actualmente această Biserică numără circa 10 milioane de credincioși (96% din cetățenii Greciei). În partea continentală a Bisericii se găsesc 80 de dieceze, 8 în Creta și 4 în celelalte insule. Biserica posedă circa 7500 parohii, 93 de episcopi, circa 8200 de preoți și 200 de diaconi. Numărul mănăstirilor depășește 300, cu mai mult de 4000 de călugări. Capul Bisericii  este arhiepiscopul Ieronymos al II-lea, al 21-lea al Bisericii din Grecia, născut în anul 1938. 

✓ Mănăstirea Sf. Ecaterina. Este cea mai veche mănăstire activă din lume, locuită fără întrerupere din secolul al IV-lea. După mărturia patriarhului Alexandriei, Eutihie (secolul al IX-lea), fondatoarea capelei de la picioarele muntelui Sinai a fost Sf. Elena, mama împăratului Constantin, care a făcut un pelerinaj până aici în anul 327. Trei ani mai târziu, din porunca ei, a fost începută construcția capelei dedicată Sf. Fecioare Maria și, contemporan, a fost consolidată mănăstirea cu chiliile pentru călugării-eremți și pentru numeroșii pelerini care începeau să se reverse în acest loc. 

În secolele următoare, faima mănăstirii s-a răspândit tot mai mult în lumea creștină, mai ales în Orient. Acest lucru a fost posibil mai ales datorită localizării ei, în deșert, și într-un loc simbolic, care era muntele unde Dumnezeu s-a arătat lui Moise. 

Numele actual al mănăstirii vine din secolul al XIII-lea și se datorează regelui francez Alois al IX-lea care, în anul 1229, construise la Paris o biserică dedicată Sf. Ecaterina a Alexandriei, martiră din secolul al III-lea, contribuind astfel la răspândirea cultului ei în creștinismul timpului. Faima sfintei a ajuns degrabă și la călugării de pe muntele Sinai, care au mutat relicviile de pe un munte apropiat, astăzi cunoscut ca Gebel Katrin (muntele Ecaterinei) în mănăstirea lor. În zilele noastre memoria ei liturgică cade în ziua de 25 noiembrie, și este însoțită de procesiunea cu relicviile ei. 

După cucerirea Egiptului de către musulmani, mănăstirea și-a menținut independența, chiar dacă cu timpul, în curtea mănăstirii, a fost ridicată o moschee. În jurul anului 625, înainte de cucerirea arabă, călugării de pe muntele Sinai i-au cerut lui Mohamed protecția locului. El a vizitat această mănăstire, primit cu multă căldură de către călugări și, succesiv, printr-un privilegiu special a garantat inviolabilitatea acesteia. 

Timp de mai mult secole mănăstirea a depins de Constantinopol, iar în timpul Cruciadelor (sfârșitul secolului al XI-secolul al XIII-lea) s-a aflat sub tutela papilor de la Roma. După cucerirea Accă-i din partea sarazinilor în anul 1291, mănăstirea a trecut sub jurisdicția patriarhatului ortodox al Ierusalimului. 

Din anul 1782 această mănăstire este o Biserică autonomă, și este cea mai mică realitate a lumii ortodoxe. Nu este supusă puterilor externe, numai alegerea capului ei, egumenul (superiorul mănăstirii) trebuie să fie confirmat de Biserica-mamă, adică de Patriarhatul de Ierusalim. 

✓ Biserica Ortodoxă din Republica Cehă și Slovacă. Posedă o mitropolie, 4 dieceze, 150 parohii și Facultatea Teologică din Presov. Numărul credincioșilor ajunge la 15 mii. Biserica este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Liturghia se celebrează în limba cehă, slovacă și slavă ecleziastică și ucraineană. 

Din anul 2006, capul acestei Biserici ortodoxe autocefale este mitropolitul de „Praga, al regiunilor Cehiei și al Slovaciei”, Beatitudinea Sa, Cristofor. Sediul mitropoliei și catedrala se află la Presov. 

✓ Biserica Ortodoxă a Albaniei. Actualmente este una din Bisericile care cunosc dezvoltarea cea mai dinamică. Numărul credincioșilor, care în 2003 se învârtea în jurul cifrei de 500 mii, crește progresiv. Biserica este alcătuită din 4 dieceze, 19 decanate și 330 parohii. Limbile liturgice sunt albaneza și greaca veche. Capul Bisericii albaneze este Beatitudinea Sa, Anastaziu, al 4-lea cap al acestei Biserici, născut în anul 1929. Reședința lui se găsește la Tirana. 

✓ Biserica Ortodoxă din America. La Conciliul din Detroit ținut în anul 1924, delegații parohiilor ortodoxe au aprobat autonomia temporară a Bisericii americane. Patriarhul Moscovei, Tihon, nu a acceptat rezoluția și l-a depus pe mitropolitul american Platon din funcția ocupată. La rândul său, acesta nu a recunoscut decizia patriarhului și a declarat independența Bisericii. În ortodoxia americană au apărut în anii '40 tendințe îndreptate spre refacerea unității canonice cu Biserica Rusă, dar, în decursul a douăzeci de ani acestea nu au dus la nici un rezultat. Numai în data de 10 aprilie 1970, în timpul unei ședințe a Sinodului Bisericii Ruse, a fost luată decizia de a garanta deplina autocefalie Bisericii Ortodoxe din America. În acel moment, însă, s-a ridicat vocea patriarhului de Constantinopol care, a afirmat că autocefalia nu a fost acordată niciodată fără consultarea patriarhatului ecumenic. În consecință, patriarhatul de Constantinopol a invitat celelalte Biserici ortodoxe să nu recunoască autocefalia acordată de patriarhatul Moscovei. Bisericile autocefale ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului și ale Greciei s-au exprimat împotriva autocefaliei, în vreme ce Bisericile Bulgariei, Poliniei și Republicii Cehe și Slovace au sprijinit-o.

Numărul credincioșilor Bisericii Ortodoxe din America depășește 3 milioane. Este împărțită în 20 de dieceze și posedă mai mult de 500 de parohii, 4 mănăstiri de călugări și 2 de călugărițe, o Academie teologică și 2 seminarii. Limba liturgică este în general engleza. Capul Bisericii este, la ora actuală, mitropolitul German, al 4-lea din istoria Bisericii. Sediul mitropolitului se află la Syosset (un cartier al New York-ului), în vreme ce catedrala, intitulată Sf. Nicolae, se află la Washington. 

✓ Biserica Ortodoxă autocefală a Poloniei. Numără circa 600 mii de credincioși și este împărțită în șase dieceze. Pe teritoriul polonez are șase mănăstiri, 3 de călugări și 3 de călugărițe. Are un seminar la Varșovia, secțiunea ortodoxă a Academiei teologice creștine și Institutul de teologie ortodoxă pe lângă Facultatea teologică a Universității din Bialystok. Capul Bisericii Ortodoxe în Polonia este Beatitudinea Sa, sawa, mitropolit de Varșovia și al întregii Polonii. Sediul mitropolitului și catedrala Sf. Maria Magdalena se află la Varșovia. 

Pe lângă Bisericile ortodoxe de tradiție bizantină mai sus amintite, mai există și Biserici Catolice de tradiție bizantină. Este vorba de comunități trecute de la Biserica Ortodoxă la Biserica Catolică, în urma unei uniuni. Din acestea fac parte: 

- Biserica Catolică ucraineană, apărută în urma uniunii de la Brest din anul 1596. Suprimată violent în 1946, a reînflorit  în 1990, după căderea comunismului.

- Biserica Greco-Catolică din România, născută în Transilvania în anul 1700.

Și în Slovacia există o dieceză greco-catolică care numără circa 350 mii credincioși. În Ungaria, greco-catolicii sunt circa 300 mii. Dieceza lor are sediul la Hajdudorog, în vreme ce Exarhatul apostolic se găsește la Miskolc. În ex Iugoslavia, greco catolicii sunt organizați în dieceza de Krizevci. Înainte de fragmentarea Iugoslaviei, dieceza număra circa 50 mii credincioși. În Bulgaria, greco-catolicii posedă un Exarhat apostolic la Sofia, iar numărul lor este de circa 5000 credincioși. Și în Grecia există circa 2000 de catolici de rit bizantin. Exarhatul apostolic se află la Atena. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/34

Ce trebuie să știm despre Biserica Ortodoxă?

Biserica Ortodoxă are o structură ierarhică. Biserica locală este reprezentată de episcop și de dieceza lui (eparhie). Toți episcopii se găsesc între ei la același nivel și fiecare dispune de puteri depline în interiorul propriei dieceze. Deciziile în materie ecleziastică sunt luate în comun de toți episcopii, în Sf. Sinod (sinodul episcopilor). Sinodul episcopilor delegă soluția chestiunilor ordinare unui sinod stabil (în Biserica Ortodoxă rusă este Sf. Sinod; în Biserica poloneză este consiliul mitropolitan), al cărui președinte este capul Bisericii (patriarh sau mitropolit). Se deosebește de ceilalți episcopi numai prin demnitate, neavând privilegii speciale.

Bisericile autocefale se bucură de autonomie deplină pe plan administrativ, în vreme ce, din punct de vedere al dreptului canonic, depind de un patriarhat. Primul loc între Bisericile autocefale este ocupat de Patriarhatul ecumenic de Constantinopol, căruia Conciliul din Calcedonia (451), i-a recunoscut al doilea loc în ierarhia episcopală creștină, după cel al Romei. De Constantinopol depind circa 5 milioane de credincioși, la care se adaugă circa 30 mii care se găsesc în Turcia. 

Profilul doctrinar

Biserica Ortodoxă se definește ca fiind plinătatea (pleroma) Tradiției, a Conciliilor și a Părinților. Aceste trei elemente constitutive subliniază și caracterul teologic și spiritual al acestei Biserici. Ca fundament al credinței ea recunoaște Sf. Scriptură și tradiția, care se exprimă în totalitate în deciziile primelor șapte concilii ecumenice și în scrierile Părinților Bisericii. În ortodoxie este viu cultul Preacuratei Fecioare Maria Neprihănită, Fecioară și Mamă a lui Dumnezeu, dar nu sunt recunoscute dogmele Neprihănitei Zămisliri și cea a Adormirii Maicii Domnului. Credincioșii ortodocși se roagă pentru răposați, dar nu împărtășesc doctrina catolică asupra Purgatoriului ca loc și foc. În privința naturii sacramentelor și asupra numărului acestora ne-am oprit în momentul analizării sacramentelor Bisericii. 

Rugăciunea liturgică

Rugăciunea liturgică a Bisericii Ortodoxe se exprimă în două tipuri de rituri: primele privesc ocazii particulare, care se verifică în funcție de dorința credincioșilor, ca de exemplu administrarea sacramentelor (exclusă fiind euharistia), sacramentalele, binecuvântările, etc; cele din urmă au un caracter de regularitate, se îndeplinesc în zile și ore bine definite: este vorba de liturgia orelor și de Sf. și Dumnezeiască Liturghie. 

Riturile care se repetă în mod regular și, în general, în fiecare zi, sunt alcătuite din două părți: prima parte constă în „ordinar”, care este stabil și invariabil; a doua parte este așa numitul „propriu”, care se schimbă în baza ciclurilor anului liturgic. În ritul bizantin, anul liturgic conține patru cicluri, care se intersectează și se suprapun reciproc, conferind rugăciunii un caracter extraordinar de variat și lipsit de monotonie: 

1. Ciclul săptămânal, care asociază fiecare zi a săptămânii de memoria unui determinat mister, de un sfânt, de un grup de sfinți: duminica este dedicată memoriei Învierii lui Cristos; lunea îngerilor; marțea și miercurea amintesc Sf. Cruce; joia se dă onoare apostolilor, taumaturgilor și episcopilor, în special al Sf. Nicolae; sâmbăta sunt amintiți toți sfinții și răposații. Maica Domnului nu este uitată niciodată, pentru că este amintită în fiecare zi în toate oficiile liturgice, în particular duminica, miercuri și vineri, în virtutea participării ei la misterul Răscumpărării.

2. Ciclul celor opt săptămâni, numit și ciclul octoihului (octoichos) , datorită celor opt tonuri ale muzicii bizantine. Seria celor opt săptămâni începe cu săptămâna Sf. Toma, care urmează după duminica Paștilor. 

3. Ciclul anual al sărbătorilor mobile reunite în jurul Paștilor. Acest ciclu cuprinde 18 săptămâni: 10 săptămâni de pregătire pentru Pași, adică perioada numită a triodului postului , și cele 8 săptămâni ale triodului înflorat , adică perioada de la Paști până la Duminica Tuturor Sfinților, care cade imediat după Rusalii.

4. Ciclul anual al sărbătorilor fixe. În ritul bizantin anul liturgic începe la 01 septembrie și se încheie la 31 august. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/35

Care este atitudinea de ținut față de greco-catolici? Sunt în deplină unitate cu Biserica Catolică și sunt interesați de dialogul ecumenic? Cine sunt uniații? 

   Biserica Greco-Catolică este o Biserică Catolică în toate sensurile, uneori fiind numită și Biserică Catolică de tradiție bizantină. Chiar dacă se celebrează o diferită Sf. Liturghie Euharistică (a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare), preoții poartă odăjdii liturgice diferite, în biserici se aud cântări diferite, se folosește un calendar liturgic diferit, totuși, ele se găsesc în deplină unitate cu Biserica Romano-Catolică. 

O situație analogă există cu alte Biserici orientale, care sunt în deplină comuniune canonică cu episcopul Romei, dar păstrează propria liturgie, propriul rit, calendarul, tradițiile, etc., ca de exemplu, Biserica Catolică coptă, Biserica Catolică etiopiană, Biserica melchită, Biserica maronită sau Biserica Catolică siriană de rit antiohen, Biserica Catolică caldee, Biserica siro-malabareză, Biserica siro-malabareză de rit caldeu sau, în sfârșit, Biserica Catolică armeană. 

Deoarece acestea aparțin în totalitate comunității Bisericii Catolice, cu ei nu se promovează dialogul teologic din partea Bisericii Romano-Catolice. În ciuda acestui fapt, în cadrul dialogului oficial cu Biserica Ortodoxă, a fost instituită o subcomisie pentru chestiunile privitoare la catolicii orientali de rit bizantin care se află în comuniune cu Roma. Scopul acestei subcomisii este cel de a studia problematicile prozelitismului și ale uniatismului. 

Numele de „uniați” (din latinescul unio) este dată rutenilor care, în timpul sinodului de la Brest din anul 1596 s-au exprimat pentru deplina uniune cu Roma. Acest termen este deseori folosit în sens peiorativ. La ora actuală, prin acest termen se face referință la toți creștinii orientali uniți cu Roma, având, deci, un sens mai larg dect termenul de „greco-catolic”, care-i definește exclusiv pe creștinii de tradiție bizantină în comuniune cu Roma.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/36

În ce circumstanțe s-a născut Biserica Anglicană?

Chiar dacă în decursul secolelor Anglia a fost cucerită de Romani, anglo-saxoni, normanzi și, succesiv, guvernată de principi scoțieni, olandezi și germani, totuși, influența decisivă asupra destinului ei a fost exercitată de caracterul ei insular. Pare că tocmai acest factor explică mai bine și mai deplin, sub multe aspecte, cauzele care au condus Anglia să îmbrățișeze Reforma. Anglia nu a avut niciodată un lider carismatic de talia lui Luther sau Calvin, care să se bucure de o recunoaștere generală. Protestanții care trăiau aici erau o minoritate și numai spre sfârșitul domniei Elisabetei I (1533-1603), fiica lui Henric al VIII-lea și al Anei Bolena, Anglia a devenit o țară protestantă. Acest lucru vrea să spună că schimbările religioase în Anglia au fost începute în primul rând de familia regală și s-au realizat păstrând ordinea preexistentă. Marile familii aristocratice, în ciuda neîncetatei și marii rivalități, erau foarte interesate să-și atragă atât bunăvoința și protecția regelui, cât și controlul asupra Bisericii. 

Cauza directă a schimbărilor în viața Bisericii din Anglia nu a fost predicarea, ci scopurile personale ale tânărului, întreprinzător, afascinant și inteligent rege Henric al VIII-lea (1491-1547). Avantajat de o anumită cunoaștere în sfera teologiei, grație contribuției date de formularea tratatului de condamnare a doctrinei lui Martin Luther, a primit de la papa titlul de „apărător al credinței”. La început nimic nu lăsa să se întrevadă că într-o zi și-a fi câștigat definiția de „monstru psihopat” . Din păcate s-a revelat a fi un excentric care nu admitea ca cineva să se fi opus voinței lui de rege. După 1590 raportul lui cu Biserica Catolică a suferit o schimbare radicală. Henric al VIII-lea de abia se căsătorise cu prințesa spaniolă Ecaterina de Aragona, văduva fratelui său Arthur care, totuși, (după câteva avorturi) dădu la lumină numai o fetiță, pe nume Maria, fără a reuși să-i garanteze atât de necesarul moștenitor masculin. 

Din acest motiv, regele a cerut anularea căsătoriei. Între timp și-a îndreptat atenția spre alte femei, printre care spre Maria Bolena și sora acesteia, Ana, de care, din câte pare, s-a îndrăgostit nebunește, așa cum mărturisesc scrisorile lui de dragoste. La fel ca majoritatea persoanelor din acea vreme, și în ciuda educației primite, Henric era foarte superstițios. Convins că Ana Bolena l-ar fi deochiat,  recurs la acel fragment din Vechiul Testament, unde se povestește de acel om care, căsătorindu-se cu soția fratelui său, a încălcat legea lui Dumnezeu și astfel și-a atras blestemul asupra lui. A ajuns la concluzia că , din cauza acestui păcat, căsătoria lui cu Ecaterina era blestemată. 

Nu au existat însă numai motive personale cele care au condus la apariția Bisericii Anglicane. Mai este necesar să amintim că ministru și consilier al regelui a fost timp de mai mulți ani abilul și influentul cardinal Thomas Wolsey, care a judecat ca fiind foarte pozitivă alianța anglo-hispanică, ca punct de forță al politicii externe englezești. Încă, rege al Spaniei era împăratul Carol al V-lea (1500-1558), nepotul Ecaterinei care cu puțină vreme mai înainte jefuise Roma și luase ca ostatic pe papa Clement al VII-lea (1523-1534). În consecință, împăratul nu putea să aprobe intenția lui Henric de a-și repudia soția, care era mătușa lui. Și, chiar dacă papa ar fi vrut foarte mult să acorde dispensa și anularea primei căsătorii a regelui Angliei, nu ar fi putut face acest lucru pentru că, de facto, se găsea în captivitatea împăratului. 

Cursul succesiv al evenimentelor a avut o urmare destul de rapidă. Ecaterina a negat că ar fi fost consumată căsătoria lor și a făcut apel la Roma, făcându-l pe rege să se inerveze și mai tare. Acesta începu să-și piardă răbdarea și față de Wolsey, care nu avea intenția să anuleze căsătoria fără consensul papei. Regele a ordonat să fie arestat, dar cardinalul a murit pe neașteptate, înainte de execuție. Foarte repede, Henric a găsit noi aliați printre discipolii Anei Bolena. Unul din aceștia era un credincios al lui Wolsey, abilul și necruțătorul Thomas Cromwell, simpatizant al Reformei. O altă importantă personalitate a epocii era religiosul Thomas Cranmer, profesor la Cambridge, în precedență trimis de rege în misiune diplomatică în Spania și la Roma, care arăta legături tot mai strânse cu Reforma. Moartea arhiepiscopului de Canterbury, William Warham, i-a deschis lui Cranmer drumul spre tronul arhiepiscopal. A fost el cel care a anulat căsătoria cu Ecaterina și a celebrat o nouă căsătorie a regelui cu Ana. Fără a ține cont de opinia englezilor, care au arătat compasiune față de Ecaterina, clasa conducătoare și episcopii și-au dat acordul, fără a-și da seama de efectele pe care un asemenea gest l-ar fi putut produce în viitor. 

Puțin timp după, parlamentul englez, convocat în 1529, a întreprins inițiative pentru a-l obliga pe papa să accepte situația de fapt, amenințând, în caz de refuz, să rupă legăturile cu Roma. Într-un prim moment, puterea papei în Anglia a fost limitată și, succesiv, eliminată în totalitate. A prezenta apel la Roma a devenit ilegal, cât și a aduna ofertele datorate Romei (de exemplu așa numitele annata sau obolul Sf. Petru). Piatră unghiulară a tuturor acestor schimbări a fost declarația lui Henric, în care el afirma că este capul Bisericii Angliei, „până când va vrea Cristos”. Pentru că nu a recunoscut actul de supremație (1534), episcopul de Rochester, John Fischer și umanistul sir Thomas Morus au fost decapitați. 

Evenimentele succesive au fost consecința logică a deciziilor regelui. În anul 1536, parlamentul englez a decis suprimarea mănăstirilor minore și, trei ani mai târziu, a tuturor celorlalte. Thomas Cromwell, care a obișinut titlul de vicar general, a convocat o comisie de cercetare asupra comportamentului și vieții călugărilor. Prin confiscarea proprietăților mănăstirești, Coroana și-a înmulțit patrimoniul care, în afară de înființarea a șase noi dieceze, a fost împrăștiat împreună cu trecerea pământurilor mănăstirilor  în mîinile proprietarilor laici sau a unor comercianți bogați. Aceștia erau în mod deosebit interesați de succesul Reformei, lucru care nu a putut fi reparat nici măcar de catolica Maria Tudor (1515-1558). 

Totuși, înainte să se ajungă la această situație, Henric deja se împreunase cu Ana Bolena. În realitate, aceasta îi dăduse deja o fiică, viitoarea regină Elisabeta, dar avortase un fiu, ironia destinului, în ziua înmormântării celei ce o precedase, Ecaterina de Aragona. Sentimentul lui Henric pentru Ana a început să slăbească. La sfârșit a fost arestată și justițiată în baza unei false acuzații de adulter. I-a urmat docila Jane Seymour, care a murit imediat după nașterea fiului, viitorul Eduard al VI-lea. Între timp, țara era tot mai orientată spre protestantism. Vrând să favorizeze răspândirea acestuia, Thomas Cromwell a căutat sprijinul principilor germani și protestanți, contrastând astfel bunele raporturi dintre francezi și împărat. Consecința acestei alianțe politice a fost a patra căsătorie a lui Henric, de această dată cu Ana Claves, sora unui prinț german protestant. La sosirea Anei în Anglia, Henric a recunoscut în ea o doamnă nu tocmai frumoasă, văzută într-un tablou al lui Hans Holbein. Încercând o mare repulsie, o alungă într-un sat de câmpie, și ordonă decapitarea lui Cromwell în Turnul Londrei. Între timp arhiepiscopul Cranmer se ocupase de răspândirea Bibliei după traducerea în limba engleză făcută de William Tendale, publicând ordonanța ca în fiecare biserică parohială să se găsească cel puțin o copie. Din biserici au început să fie eliminate odăjdiile romane (printre care odăjdiile liturgice și ornamentele altarelor), au fost abolite celebrările festivităților și unele funcțiuni. În urma acestor schimbări, a scăzut foarte mult numărul preoților, iar cele noi rau făcute cu mari influențe protestante. 

Așa cum am văzut, la baza apariției Bisericii Anglicane s-au aflat numeroși factori extra-religioși.