mportanţa ecumenică a vieţii consacrat

Uniţi de Isus

de Kurt Koch

"Sequela Christi", periodic al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, publică în ultimul număr actele colocviului ecumenic despre "Viaţa consacrată în tradiţiile creştine", desfăşurat la Roma de la 22 la 25 ianuarie 2015. Întâlnirea a tratat tema în discuţie subîmpărţită în cele trei secţiune ale tradiţiei catolice, ortodoxe, anglicane şi protestante. La aceasta din urmă se referă conferinţa intitulată Importanţa ecumenică a vieţii consacrate, rostită de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. În text cardinalul aminteşte că votul (şi vocaţia) fundamentală a vieţii consacrate constă esenţialmente în recunoaşterea primatului lui Dumnezeu în propria viaţă şi de a trăi mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Ieri ca şi astăzi, în Biserică trebuie să fie dată atenţie deplină faptului de a sta cu Isus, vieţii apostolice. Şi a aminti asta creştinilor în mod constant este misiunea specială a vieţii consacrate în Biserică şi în tot ecumenismul, aşa cum rugăciunea constituie, şi astăzi, inima oricărui efort ecumenic. Publicăm fragmente mari din conferinţă.

O viziune ecumenică a vieţii consacrate ca formă de viaţă fidelă faţă de Evanghelie s-a putut afirma pentru că a fost posibil să se găsească în manieră reînnoită rădăcinile vieţii consacrate în timpul creştinătăţii încă nedespărţite. Făcând asta, s-a văzut că cele trei voturi ale ascultării, sărăciei şi castităţii, la care ne gândim imediat astăzi cu referinţă la viaţa consacrată şi care au fost răstălmăcite în timpul Reformei ca forme deosebite ale justificării prin fapte, au apărut relativ târziu în istorie. Mai precis, sunt rodul unei reflecţii făcute, între secolul al IX-lea şi al XIII-lea, în operele ascetice despre regulile fondatorilor primelor ordine călugăreşti. Însă până în acel timp nu se luau în mod explicit voturile, "din frică - aşa cum afirmă Pahomie - că ceea ce trebuie să se practice liber şi din alegere liberă să fie făcut nu din dăruire şi din datorie".

Votul monastic fundamental care se făcea era în realitate unul singur şi avea efecte multiple. Era mărturisirea unei forme de viaţă care trebuia să oglindească experienţa comunitară a tuturor creştinilor. Acest act a fost definit atunci consecratio. Conform cuvintelor frumoase ale sfântului Augustin, creştinul care îmbrăţişează viaţa consacrată este un homo Dei nomine consecratus et Deo votus, un om consacrat în numele lui Dumnezeu şi dedicat pe deplin lui Dumnezeu. În această dedicare deplină lui Dumnezeu constă unicul vot, atotcuprinzător, pe care se întemeiază viaţa consacrată; cele trei voturi ale castităţii, sărăciei şi ascultării în realitate nu adaugă nimic nou. Ele folosesc mai degrabă să concretizeze şi să expliciteze votul esenţial al dedicării depline lui Dumnezeu. Aceste trei voturi fundamentale pot să fie înţelese numai pe fundalul relatării biblice a celor trei ispitiri ale lui Isus în deşert, care reprezintă laturile opuse la negativ ale celor trei voturi şi sunt şi ispitele fundamentale care se referă la noi oamenii, adică ispita abuzului de putere, ispita avidităţii de a poseda şi ispita de a fi dependenţi de aparenţă în faţa altora.

Cât de mult marchează viaţa creştinului aceste trei ispite originare, pe care însuşi Isus le-a experimentat, ne este arătat de faptul că asupra lor Isus centrează intenţiile fundamentale ale rugăciunii sale, aşa cum rezultă din primele trei invocaţii din Tatăl Nostru: Isus ne invită în primul rând să ne rugăm pentru ca să fie sfinţit numele lui Dumnezeu şi să fie depăşită ispita noastră de aparenţă şi de prestigiu. În al doilea rând, el ne îndeamnă să ne rugăm pentru ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu şi să se poată învinge ispita noastră de putere şi de dominare. În al treilea rând, Isus ne încurajează să ne rugăm pentru ca să fie făcută voinţa lui Dumnezeu şi să fie ştearsă ispita noastră de posesie şi de egoism. Ceea ce este valabil pentru orice creştin, este trăit în manieră profetică de creştinii consacraţi în cele trei voturi, care reprezintă răsturnarea pozitivă a celor trei ispite fundamentale: ascultarea ca lipsă de putere, sărăcia ca lipsă de posesie, fecioria ca lipsă de căsătorie. Pe bună dreptate, poetul rus Fiodor Dostoievski a recunoscut monahismului o funcţie de semnal într-o lume dominată de căutarea plăcerii, a posesiei şi a dominării, într-o lume expusă aşadar celor trei ispite.

Dacă mergem şi mai în profunzimea acestor trei ispite originare, vom vedea că ele se amestecă într-o unică ispită, adică aceea de a ne considera pe noi înşine, propriile nevoi şi propriile dorinţe de moment ca fiind mai importante decât Dumnezeul cel viu. Aşa cum a afirmat cu cuvinte profunde Papa Benedict al XVI-lea: "Aici apare clar miezul oricărei ispite: a-l înlătura pe Dumnezeu, care în faţa a tot ceea ce în viaţa noastră apare mai urgent pare secundar, dacă nu superfluu şi deranjant. A pune ordine singuri în lume, fără Dumnezeu, a ne baza numai pe propriile capacităţi, a recunoaşte ca adevărate numai realităţile politice şi materiale şi a-l lăsa deoparte pe Dumnezeu ca iluzie, este ispita care ne ameninţă în multiple forme". Acest lucru ne duce din nou la votul fundamental al vieţii consacrate, care constă esenţialmente în a recunoaşte primatul lui Dumnezeu în propria viaţă şi a trăi mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Iată care este vocaţia fundamentală a vieţii consacrate. Fericitul Papa Paul al VI-lea a dat pentru aceasta călugărilor frumosul nume de "specialişti ai lui Dumnezeu". De fapt, creştinii în viaţa consacrată nu sunt în primul rând chemaţi să facă asta sau cealaltă, ci sunt chemaţi să fie ceva specific, adică semnul profetic al prezenţei lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Semnificaţia cea mai frumoasă a vieţii consacrate constă mai puţin în ceea ce aceşti creştini fac pentru oameni decât în ceea ce ei sunt pentru oameni: semne ale prezenţei lui Dumnezeu şi ale sensului profund al vieţii, acel sens pe care oamenii şi astăzi îl caută în mod conştient sau inconştient. Aceste semne profetice sunt esenţiale chiar în lumea de astăzi, în care conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu riscă să se slăbească tot mai mult şi în care Dumnezeu este pus deoparte, pe banca de rezerve, în societatea contemporană.

A mărturisi prezenţa lui Dumnezeu cel viu în societăţile tot mai secularizate de astăzi este provocarea fundamentală a ecumenismului. Recunoscând această centralitate a lui Dumnezeu, viaţa consacrată aduce ecumenismului un serviciu excepţional. În această optică teocentrică, viaţa consacrată se revelează ca o frumoasă posibilitate ecumenică. În fond, ea nu este altceva decât consecinţa naturală a ceea ce trăim în botez. Şi deja semnele exterioare ne manifestă asta: intrând în comunitatea de viaţă consacrată, surorile şi fraţii primesc adesea un nume nou, care simbolizează noul "eu" dăruit de Cristos celui botezat. Dar cu conferirea acestui nume nou se reafirmă şi se ratifică ceea ce a fost pus la bază deja cu botezul, în care Dumnezeu întreit şi unic îl cheamă pe cel botezat pe nume. Intrând în comunitatea de viaţă consacrată, fraţii şi surorile primesc şi o haină nouă, care aminteşte de cea baptismală şi semnifică astfel că ei sunt îmbrăcaţi în Cristos. Toate acestea ne arată că viaţa consacrată, în ultimă analiză, nu poate şi nu vrea să fie nimic altceva decât cea mai serioasă împlinire a ceea ce constituie deja apogeul botezului creştin. De fapt, vocaţia fundamentală a vieţii consacrate constă în a trăi în manieră credibilă consecinţele botezului şi, făcând astfel, în a aminti întregii Biserici importanţa crucială a botezului, nu numai în cuvinte, ci prin mărturia vieţii trăite. Deoarece botezul îi uneşte pe toţi creştinii şi recunoaşterea reciprocă a botezului este cel mai profund fundament al comunităţii ecumenice, viaţa consacrată, ca realizare coerentă a botezului, se revelează ca formă de viaţă absolut ecumenică. Importanţa ecumenică a vieţii consacrate este şi mai evidentă dacă luăm în considerare primele sale origini, adică în timpul părinţilor Bisericii. În acea epocă, viaţa monahilor era definită ca viaţă în modul îngerilor: viaţa consacrată este viaţa în comuniunea îngerilor.

Misiunea vieţii consacrate este de a trăi şi a menţine într-un echilibru sănătos cele două dimensiuni care caracterizează existenţa creştină şi care sunt prezentate în manieră exemplară în relatarea lui Marcu despre chemarea primilor discipoli: Isus "Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavolii" (Mc 3,13-15). Prima chemare a discipolilor, aceea de a fi cu Isus, poate să fie definită ca viaţă apostolică a celor doisprezece împreună cu Isus; a doua chemare, aceea de a predica şi de a alunga diavoli, poate să fie definită ca misiune apostolică a celor doisprezece în lume. Aceste două chemări nu numai că sunt legate indisolubil, ci în relatarea biblică au loc într-o succesiune clară: chemarea la misiunea apostolică urmează după chemarea la viaţa apostolică împreună cu Isus. În spatele la asta se ascunde convingerea lui Isus că discipolii vor fi în măsură să vestească Evanghelia şi vor avea puterea de a alunga diavolii numai dacă, în primul rând şi pentru totdeauna, vor învăţa şi vor experimenta să fie cu El. Chemarea de a fi cu Isus ar fi aşadar diminuată dacă în ea s-ar vedea numai un stadiu temporar, înlocuit repede de misiunea definitivă.

Pentru Isus, misiunea celor doisprezece presupune să fie cu El, fapt care reprezintă un proces permanent de învăţare. În contrast cu această ordine clară de priorităţi, în cursul istoriei până în zilele noastre, a reieşit în mod repetat ispita de a atribui prioritatea misiunii apostolice faţă de viaţa apostolică. Iată pentru ce în faptul celor doisprezece de a fi cu Isus a fost văzut numai locul şi timpul pregătirii, pentru ca misiunea să poată începe cât mai curând posibil. În istoria Bisericii, această ordine de priorităţi se arată în faptul că slujirea apostolică a misiunii n-a lipsit niciodată, dar în ea viaţa apostolică a rămas în urmă tot mai mult sau a fost pur şi simplu considerată ca o exclusivă a ordinelor călugăreşti şi a comunităţilor spirituale. Tocmai în această dezvoltare deformată teologul catolic expert în Noul Testament, Gerhard Lohfink, vede rădăcinile cele mai profunde ale crizei actuale a vieţii ecleziale: "Faptul că astăzi Biserica încă trăieşte o datorează slujirii apostolice. Faptul că este bolnăvicioasă se datorează slăbirii vieţii apostolice". Această diagnoză ne determină, şi în Biserica de astăzi, să ne concentrăm atenţia noastră deplină asupra faptului de a fi cu Isus, asupra vieţii apostolice. Şi a aminti asta creştinilor în mod constant este, după părerea mea, misiunea specială a vieţii consacrate în Biserică şi în tot ecumenismul astăzi. Desigur şi în comunităţile călugăreşti există diferite forme şi diferite carisme, de exemplu sunt cei care se dedică în mod conştient unei misiuni apostolice deosebite şi cei care pun pe primul plan viaţa apostolică. Însă cred că misiunea specială şi forţa vitală a vieţii consacrate este să menţină treaz primatul vieţii apostolice cu Cristos înviat faţă de misiunea apostolică şi asta nu pur şi simplu în cuvinte, ci prin mărturia unei vieţi consacrate credibile.

Reiese clar şi dimensiunea cea mai profundă a importanţei ecumenice a vieţii consacrate, exprimată de părintele Paul Couturier, pasionat pionier al ecumenismului spiritual, cu comparaţia între mişcarea ecumenică şi o mănăstire invizibilă în care creştinii din diferitele Biserici în diferitele ţări şi continente se roagă împreună pentru unitate. De fapt, rugăciunea pentru unitatea creştinilor nu reprezintă numai începutul mişcării ecumenice, cu introducerea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ci este şi rămâne şi astăzi inima oricărui efort ecumenic. Cu rugăciunea, exprimă convingerea noastră de credinţă bazată pe conştiinţa că noi oamenii nu putem face unitatea, nici să definim forma şi timpul realizării sale, ci putem doar s-o primim în dar. Rugăciunea trebuie să ne amintească nouă creştinilor permanent că Isus însuşi nu a poruncit discipolilor săi unitatea, ci s-a rugat pentru ea. Dacă luăm în serios acest aspect fundamental, atunci vom înţelege că ecumenismul creştin, în ultimă analiză, nu va putea să fie altceva decât o participare la rugăciunea sacerdotală a lui Isus.

Pentru aceasta decretul Conciliului al II-lea din Vatican despre ecumenism Unitatis redintegratio a definit ecumenismul spiritual ca "sufletul întregii mişcări ecumenice". Este clar deci că, pentru progresul ecumenismului astăzi, sunt de importanţă fundamentală reflecţia comună asupra vieţii consacrate şi practica vieţii consacrate: creştinii consacraţi sunt protagonişti speciali ai mişcării ecumenice.

(După L'Osservatore Romano, 1 aprilie 2016)

Primaţii anglicani la Londra pentru a evita schisma

de Giorgio Bernardelli

Lumea anglicană trăieşte o veghe foarte caldă în aceste ore: de fapt, de luni, 11 ianuarie 2015, sunt aşteptaţi cei 38 de primaţi ai Bisericilor care în lume aderă la Comuniunea anglicană pentru adunarea lor, prima convocată de Justin Welby de când în 2013 a devenit arhiepiscop de Canterbury.

Întâlnirea nu este deloc de rit: Adunarea primaţilor este un organism care a fost instituit la sfârşitul anilor Şaizeci de arhiepiscopul de atunci de Canterbury Donald Coggan. În teorie ar trebui să se reunească la fiecare trei ani, însă ultima s-a desfăşurat în ianuarie 2011 la Dublin şi - în realitate - deja aceea a fost o întâlnire înjumătăţită: de fapt, au participat numai 23 din cele 38 de provincii anglicane. Şi a fost semnalul cel mai evident al despicării create la jumătatea anilor 2000, ca urmare a alegerii Bisericii episcopaliene din Statele Unite şi a Bisericii anglicane din Canada de a trece la hirotonirea unui episcop în mod declarat gay şi la binecuvântarea căsătoriilor homosexuale.

Cei care n-au mers la Adunarea convocată în 2011 de arhiepiscopul de atunci de Canterbury Rowan Wiliams au fost mai ales Bisericile din aşa-numitul Global South, sudul lumii, unde se concentrează astăzi cea mai mare parte dintre cei 85 de milioane de credincioşi care aderă la Comuniunea anglicană. Din 2008 aceste Biserici s-au organizat şi într-un propriu organism oficial, GAFCON (Global Anglican Future Conference), la care aderă primaţii din Kenya, Nigeria, Uganda, Sud Sudan, Congo, Ruanda, cel din provincia anglicană din America de Sud şi Anglican Church of North America în care s-au adunat comunităţile anglicane din Statele Unite şi din Canada care nu se mai recunosc în cele două denominaţiuni locale oficiale.

A convoca o nouă Adunare a primaţilor a fost o provocare angajantă pentru Justin Welby: înainte de a face asta a vizitat una câte una toate Bisericile care aderă la Comuniunea anglicană şi în această vară şi-a asigurat singular de la fiecare primat adeziunea la întâlnire. În afară de asta, a făcut un pas care a făcut ca aripa liberală a lumii anglicane să strâmbe din nas: l-a invitat şi pe Foley Beach, arhiepiscopul lui Anglican Church of North America ce aderă la GAFCON deşi noua provincie nu este în mod formal parte a Comuniunii anglicane.

"Diferenţa dintre societăţile şi culturile noastre, împreună cu viteza schimbării culturale în mare parte din emisfera de nord a lumii, ne duce la tentaţia de a ne diviza ca şi creştini - a scris Welby în septembrie, convocând oficial Adunarea - în schimb porunca Scripturii, rugăciunea lui Isus, tradiţia Bisericii şi însăşi înţelegerea noastră teologică ne cheamă la unitate. În familia anglicană din secolul al XXI-lea trebuie să existe spaţiu - adăuga el - pentru un dezacord profund, precum şi pentru o critică reciprocă, dar rămânând împreună fideli revelaţiei lui Isus Cristos".

Aşa cum se ştie rolul arhiepiscopului de Canterbury este numai acela de un "primul între egali" în cadrul Bisericilor anglicane. "Nu avem un papă anglican - scria acelaşi Welby, tot în textul din septembrie -. Autoritatea noastră ca Biserică este răspândită şi până la urmă se întemeiază pe Scriptură, corect interpretată. În lumina acestui lucru - concludea el - doresc ca să ne întâlnim sub conducerea Duhului Sfânt şi să căutăm un drum care să ne permită să ne concentrăm asupra slujirii şi asupra iubirii reciproce şi mai ales asupra anunţării veştii bune a lui Isus Cristos".

În pofida rezultatului obţinut cu adeziunea tuturor primaţilor, Adunarea se prezintă oricum ca o întâlnire care nu e uşoară. Şi se inserează în acea dialectică mai generală între nord şi sud în mapamondul creştinilor despre teme precum raportul cu secularizarea şi etica sexuală: o polarizare reieşită şi în casa catolică în timpul Sinodului despre familie.

Primatul Ugandei Stanley Ntagali - conducător al uneia dintre cele mai populate Biserici anglicane africane - a scris deja în aceste zile o scrisoare credincioşilor săi explicând că luni va participa la "o întâlnire" pentru că a fost invitat de arhiepiscopul de Canterbury; însă încă Biserica sa, ca şi celelalte din GAFCON, nu se consideră în comuniune cu Biserica episcopaliană din Statele Unite şi Biserica anglicană din Canada. În afară de asta, a adăugat că va rămâne la Londra numai "dacă prima temă de discuţie în Adunarea primaţilor va fi restabilirea ordinii divine în Comuniunea anglicană". În caz contrar - a adăugat el - "voi asculta de ceea ce s-a stabilit de Adunarea noastră provincială şi voi părăsi întâlnirea". La rândul său, primatul Bisericii episcopaliene din Statele Unite s-a limitat în schimb să spună: "Ne reunim pentru a ne ruga, a ne confrunta şi a ne susţine reciproc în slujirea noastră".

Arhiepiscopul Welby ar vrea să evite ca discuţia să se polarizeze încă o dată numai asupra chestiunii homosexualităţii. Şi pentru aceasta a invitat să vorbească primaţilor pe catolicul Jean Vanier, canadian, fondator al comunităţii L'Arche, de decenii în prima linie în primirea şi în valorizarea purtătorilor de handicap şi a persoanelor mai slabe din comunităţile creştine. "Trebuie să recunoaştem că va trebui să tratăm câteva chestiuni foarte dificile în cadrul vieţii Comuniunii anglicane - a spus arhiepiscopul de Canterbury într-un nou mesaj în care îi invită pe credincioşi să se roage pentru rezultatul bun al Adunării - dar că există şi altele teribil de dificile care ating întreaga Biserică a lui Cristos şi lumea întreagă". Cuvinte care în comunicatul oficial difuzat pe situl evenimentului sunt comentate cu o adnotare procedurală semnificativă: "Agenda va fi fixată de comun acord cu toţi primaţii - se citeşte acolo -. Este probabil ca să includă chestiunile violenţei provocate de motivaţii religioase, ocrotirea copiilor şi adulţilor vulnerabili, mediul şi sexualitatea".

(După Vatican Insider, 9 ianuarie 2016)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

Întâlnirea de la Fanar a avut loc ca anticipare a comuniunii depline

Papa Francisc s-a referit în mod public la Mitropolitul ortodox Ioan Zizioulas de Pergam ca la cel mai mare teolog creştin în viaţă. Iar Joseph Ratzinger, de asemenea, l-a respectat mult când era Papă. Mitropolitul de Pergam, anterior membru al Sinodului Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, a participat duminică, 30 noiembrie 2014, la Sfânta Liturghie în sărbătoarea Sfântului Andrei, alături de Papa Francisc şi de Cardinalul secretar de stat Pietro Parolin, în biserica patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar.

Mitropolitul Ioan, care co-prezidează Comisia Mixtă Internaţională de Dialog între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe, a fost impresionat de cuvintele Episcopului Romei rostite cu acea ocazie, cu precădere atunci când Papa a declarat că, în contextul eforturilor depuse pentru a realiza unitatea deplină între creştinii catolici şi cei ortodocşi, Biserica Catolică “nu intenţionează să impună vreo condiţie cu excepţia aceleia a mărturisirii de credinţă comune”.

- Înalt Preasfinţite, Papa Francisc a rostit în Fanar cuvinte cu ecou.

– Venind din partea unui Papă, acele cuvinte sunt, într-adevăr, cu ecou, şi reprezintă un mare pas înainte pe care ortodocşii îl vor aprecia; pentru că, pentru multe secole, ortodocşii credeau că Papa vrea să-i subjuge. Acum vedem că acest lucru nu este, în niciun fel, adevărat. Accentul pe care el l-a pus pe a mărturisi şi a împărtăşi aceeaşi credinţă e, de asemenea, important. A mărturisi aceeaşi credinţă e singura bază a unităţii noastre. Dificultatea stă în a recunoaşte ce este credinţa comună. Noi trebuie să mărturisim această credinţă împreună pentru a fi în deplină comuniune.

- Ce criteriu ar trebui urmat?

– Pentru noi, membrii Bisericii Ortodoxe, credinţa comună care face posibilă comuniunea deplină este cea mărturisită la cele şapte Sinoade ecumenice ale primului mileniu. Trebuie să clarificăm, din punct de vedere catolic, dacă o credinţă comună care face posibilă comuniunea sacramentală ar trebui să includă anumite doctrine şi definiţii dogmatice care au fost stabilite în mod unilateral de către Biserica Catolică. Acest punct trebuie clarificat pentru a determina ce consecinţe concrete ar putea să decurgă din cuvintele Papei din Fanar.

- Are de-a face această clarificare cu rolul Papei şi slujirea lui?

– Desigur. Dacă criteriul de referinţă luat în considerare ar fi înţelegerea comună a rolului Episcopului Romei care a prevalat în primul mileniu, atunci nu ar fi nicio problemă. Ştim că în cel de-al doilea mileniu au apărut concepţii diferite despre papalitate. Iar acest lucru s-a situat în centrul lucrărilor Comisiei de Dialog Teologic între Bisericile Catolică şi Bisericile Ortodoxe pentru ani de zile. În primul mileniu, problema din jurul primatului Episcopului Romei nu se referea la el ca persoană, ci ca întâistătător al Bisericii sale. Când vorbim despre primat, ne referim la primatul Bisericii Catolice a Romei, exercitat de Papă, care este Episcop al acelui scaun.

- E doar unitatea creştină un interes pentru creştini?

– În discursul ţinut la încheierea Liturghiei din sărbătoarea Sf. Andrei, Patriarhul Bartolomeu a reiterat faptul că Biserica nu există pentru ea însăşi, ci pentru întreaga lume; pentru mântuirea bărbaţilor şi femeilor care trăiesc în lume. Unitatea mai ajută la a da o mărturie mai puternică în faţa problemelor care afectează lumea şi societatea de astăzi; probleme de mediu, de exemplu, legate de protejarea creaţiei. Acesta este un alt mesaj important care a fost transmis în timpul vizitei Papei în Fanar.

- Unii spun că creştinii ar trebui să lucreze împreună la rezolvarea problemelor concrete, lăsând la o parte încercările lor de a vindeca diviziunile teologice şi sacramentale. Ce credeţi?

– Obişnuim să facem diferenţă între cooperare şi aspiraţiile de unitate. Nu cred că “colaborarea” este suficientă. Cea mai mare dorinţă a noastră este de a ajunge la comuniunea deplină în ceea ce priveşte Euharistia şi structurile Bisericii. Aceasta nu este încă posibilă, dar, de asemenea, nu este un lucru pe care îl putem uita sau pune de-o parte.

- Patriarhul Ecumenic a afirmat ca Papa Francisc a reaprins speranţa printre credincioşii ortodocşi, asigurându-i că Bisericile se vor întoarce la comuniunea deplină în timpul pontificatului său.

– Actualul Papă a oferit nişte semne foarte importante care ne dau speranţa că se va face un progres rapid în dobândirea comuniunii depline. Modul în care îşi îndeplineşte slujirea îndepărtează numeroasele îngrijorări şi temeri ale trecutului, Odată cu actualul Episcop al Romei, vedem un ministeriu a dragostei şi al slujirii. Iar acest lucru este, într-adevăr, un pas înainte. Mai mult, în unele părţi ale lumii precum Orientul Mijlociu, creştinii suferă şi persecutorii lor nu se opresc pentru a-i întreba dacă sunt catolici sau ortodocşi; tot ceea ce contează este că sunt creştini. Acest lucru înseamnă că, dinafară, suntem văzuţi ca o singură familie, diviziunile cu care ne-am obişnuit neducând la nicio consecinţă. Acest lucru sugerează, de asemenea, că, fie că ne place fie că nu, cu acest Papă şi în circumstanţele de acum atât de multe oportunităţi ni se prezintă din punct de vedere ecumenic.

- În drumul de întoarcere dinspre Istanbul, Papa Francisc l-a citat pe Patriarhul Athenagoras care sugera că, pentru a face progrese pe drumul unităţii depline, toţi teologii trebuie să fie trimişi pe o insulă pentru a discuta în timp ce Bisericile îşi continuă treaba. “Dacă aşteptăm ca teologii să ajungă la o înţelegere”, a spus Papa, “acea zi nu va veni niciodată!”

– Da, acest lucru ar putea fi adevărat. Dar, în acelaşi timp, istoria ne spune că teologia a divizat Biserica. Acum, aşadar, teologia trebuie să sprijine vindecarea şi a unificarea Bisericii. Nu putem ignora neînţelegerile teologice care au cauzat diviziune în Biserică.

- Sinodul Panortodox care urmează să aibă loc în 2016 se va ocupa de chestiunea unităţii cu Biserica Catolică?

– Poate, dar doar în termeni generali. Ar putea fi timpul potrivit pentru a aprecia marii paşi înainte care au fost făcuţi. Dar nu cred că vom vedea mai mult de atât. Accentul va fi pe problemele deja existente în lumea ortodoxă.

- Ultimele discuţii teologice dintre Bisericile Catolică şi Ortodoxe nu au dus la multe rezultate, în special datorită diviziunilor care au apărut între Bisericile Ortodoxe. Cum explicaţi acest lucru?

– Este important ca Bisericile Ortodoxe să fie unite. Din păcate, îi văd pe unii ortodocşi adoptând vechile atitudini de ostilitate faţă de Biserica Catolică şi faţă de papalitate. Iar acest lucru cu siguranţă nu face situaţia mai uşoară.

Comisia de dialog catolico-ortodoxă şi-a încheiat a 13-a sesiune plenară (comunicat oficial)

25.09.2014, Amman (Catholica) - A 13-a întâlnire a Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe s-a desfăşurat între 15 şi 23 septembrie 2014, în Amman, Iordania, un oraş cu o lungă istorie legată de rădăcinile creştinismului. Întâlnirea a fost găzduită cu generozitate şi fraternitate de Preafericirea Sa Teofilos al III-lea, Patriarh al Ierusalimului. Au fost prezenţi 23 de membri catolici, doar câţiva neputând participa. Toate Bisericile Ortodoxe, cu excepţia Patriarhiei de Bulgaria, au fost reprezentate la întâlnire, adică Patriarhia ecumenică, Patriarhia de Alexandria, Patriarhia de Antiohia, Patriarhia de Ierusalim, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Serbiei, Patriarhia României, Patriarhia Georgiei, Biserica Ciprului, Biserica Greciei, Biserica Poloniei, Biserica Albaniei şi Biserica din ţinuturile cehe şi din Slovacia.

Comisia a lucrat sub îndrumarea celor doi co-preşedinţi, Cardinalul Kurt Koch şi Mitropolitul Ioan de Pergamon, asistaţi de cei doi co-secretari, Mons. Andrea Palmieri (de la Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor) şi Mitropolitul Ghenadie de Sassima (de la Patriarhia ecumenică). La deschiderea sesiunii plenare de miercuri, 17 septembrie, în Mahktas, la locul de botez al lui Isus Cristos, Comisia a fost salutată cu căldură de gazdă, Preafericitul Teofilos al III-lea, care a subliniat: “Nu poate exista un dialog adevărat fără prezenţa şi inspiraţia Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt ne conduce la tot adevărul (cf. Ioan 16,3)”. În răspuns, co-preşedinţii şi-au exprimat recunoştinţa pentru ospitalitatea oferită de Patriarhul de Ierusalim şi au subliniat situaţia dificilă din Orientul Mijlociu şi importanţa desfăşurării acestei întâlniri la Amman, Iordania.

Sâmbătă, 20 septembrie, membrii catolici au celebrat Euharistia în parohia Fecioarei din Nazaret, prezidând Cardinalul Kurt Koch. În predica sa, prelatul a spus: “creştinii sunt deja uniţi în numeroase moduri şi în special prin martiriul fraţilor şi surorilor noastre ce aparţin diferitelor Biserici şi comunităţi ecleziale”. A urmat cina oferită de Arhiepiscopul Giorgio Lingua, Nunţiu Apostolic în Iordania şi Irak.

Duminică, 21 septembrie, membrii ortodocşi au celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala Prezentării lui Isus la Templu, a Patriarhiei Greco-Ortodoxe de Ierusalim. Celebrarea a fost prezidată de Mitropolitul Chrysostomos de Messinia, în prezenţa membrilor catolici. Adresându-se celor prezenţi, Mitropolitul Benedictos de Philadelphia a transmis “salutul său de bun venit membrilor Comisiei care participă la Sfânta Liturghie în această biserică istorică”, şi a cerut “rugăciuni pentru o coexistenţă paşnică a tuturor creştinilor şi comunităţilor religioase în regiunea încărcată de suferinţă”. În timpul după-amiezii, membrii au vizitat biserica cu harta mozaic a Ţării Sfinte şi Muntele Nebo.

Luni, 22 septembrie, Preafericitul Patriarh Teofilos al III-lea şi prinţul Ghazi bin Muhammad au participat la sesiunea plenară de după-amiază. Prinţul Gzazi a transmis salutul regelui Ilbin Abdullah al-Hussein al Iordanului şi şi-a exprimat interesul personal şi particular pentru progresul dialogului. A subliniat că nici un dialog spiritual, intelectual sau teologic nu poate fi întrerupt de o criză. A reamintit recenta vizită a Papei Francisc şi a invitat Comisia Mixtă să se întâlnească din nou în viitorul apropiat în Iordan. I-a mai adresat o invitaţie Patriarhului ecumenic Bartolomeu I să viziteze Iordanul. Patriarhul Teofilos, ca şi cei doi co-preşedinţi, şi-au exprimat mulţumirile calde faţă de prinţul Ghazi bin Muhammad, care a facilitat organizarea acestei întâlniri. Mai târziu, seara, Patriarhul Teofilos al III-lea a oferit o cină oficială de rămas bun membrilor Comisiei.

În prima zi a întâlnirii, aşa cum se obişnuieşte, Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe s-au întâlnit separat, pentru a-şi coordona munca. Întâlnirea ortodoxă a discutat, printre altele, proiectul de text produs de Comitetul Coordonator în 2012, în Paris, Franţa, cu tema “Sinodalitate şi primat”, aşa cum a fost împuternicit de a 12-a întâlnire a Comisiei Mixte, de la Viena. Întâlnirea catolică a analizat şi ea proiectul de text, căutând modalităţi specifice de îmbunătăţire a textului, şi de a răspunde la preocupările metodologice. Datorită numeroaselor întrebări ridicate de text, Comisia a decis redactarea unui nou text, care a fost apoi discutat şi revizuit în detaliu. Comisia a decis ca textul să fie înaintat următorului Comitet Coordonator pentru elaborare şi îmbunătăţire ulterioară, în vederea următoarei sesiuni plenare a Comisiei Mixte.

Membrii Comisiei, adunaţi lângă locurile sfinte legate de Botezul lui Isus Cristos, şi-au ridicat glasurile pentru a-şi exprima preocuparea profundă şi solidaritatea cu creştinii şi membrii altor tradiţii religioase din această regiune care sunt persecutaţi, alungaţi şi ucişi. Ei au respins total ideea că astfel de crime îngrozitoare pot fi justificate în numele lui Dumnezeu sau al religiei. S-au rugat cu fervoare pentru aceşti fraţi şi surori. Şi-au exprimat recunoştinţa profundă faţă de toţi cei care sunt angajaţi în a aduce alinare milioanelor de refugiaţi. I-au mulţumit în particular regelui Ilibn Abdullah al-Hussein al Iordanului pentru angajamentul său exemplar în această privinţă. S-au rugat pentru toţi liderii religioşi din regiune, ca să poată continua să mângâie popoarele lor şi să păstreze vie imaginea întoarcerii lor în pământurile şi la casele lor, care în timpurile recente au fost ocupate şi adesea profanate. Comisia imploră comunitatea internaţională să asculte serios aceşti lideri cu privire la cele mai utile căi pentru a interveni şi a-i proteja pe cei persecutaţi, şi a asigura continua prezenţă vitală a creştinilor în Orientul Mijlociu. Şi-au reînnoit de asemenea apelul pentru eliberarea Mitropoliţilor de Alep, Mar Gregorios Yohanna Ibrahim şi Boulos Yazigi, şi a preoţilor şi persoanelor consacrate, şi a tuturor acelora care au fost răpiţi. Fie ca Dumnezeu să scurteze aceste timpuri dificile şi să aducă pacea, dreptatea şi reconcilierea în întreaga regiune.

Pentru a sublinia acest simţ al solidarităţii cu popoarele care suferă din regiune, sâmbătă, 20 septembrie 2014, co-preşedinţii, însoţiţi de alţi membrii ai Comisiei, au vizitat un centru de refugiaţi din Amman, unde au văzut direct nevoile urgente ale refugiaţilor şi au ascultat poveştile triste din spatele situaţiei lor tragice. Întâlnirea Comisiei Mixte a fost marcată de un spirit de prietenie şi colaborare încrezătoare. Membrii au apreciat mult ospitalitatea generoasă a Bisericii gazdă, şi au încredinţat cu putere continuarea lucrărilor dialogului rugăciunilor credincioşilor. (Amman, Iordan, 22 septembrie 2014)

Ecumenismul în impas după întâlnirea de la Amman

26.09.2014, Roma (Catholica) - Dialogul teologic dintre catolici şi ortodocşi bate pasul pe loc. La Amman a fost practic zadarnică ultima sesiune plenară a Comisiei mixte create pentru a înfrunta obstacolele teologice în calea comuniunii depline dintre Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe. Membrii Comisiei – 23 de delegaţi catolici şi doi delegaţi pentru fiecare dintre cele 14 Biserici ortodoxe autocefale – s-au reunit în capitala iordaniană de la 15 la 23 septembrie 2014 pentru a se confrunta cu privire la un document de lucru intitulat “Sinodalitate şi Primat”. În intenţie era semnarea comună a documentului, care ar fi trebuit să reprezinte un pas înainte în activitatea Comisiei, angajată din 2006 să verifice dacă există o definiţie şi o exercitare a primatului Episcopului de Roma care să poată fi acceptate şi de ortodocşi. În schimb, aşa cum se citeşte într-un comunicat difuzat în timp record de Patriarhia de Moscova, textul a provocat “mai multe obiecţii de fond”. Tentativele de a elabora în timpul şedinţei o altă schiţă nu au avut vreun rezultat. Şi la sfârşit, “după discuţii prelungite, care au dezvăluit dezacorduri serioase cu privire la chestiunea primatului în Biserică”, s-a dat mandat Comitetului de coordonare a Comisiei să reformuleze textul, în următoarea reuniune programată în 2015.

În comunicatul pus on line de Moscova – înainte de comunicatul oficial, difuzat de partea catolică de Radio Vatican – se observă o urmă de satisfacţie ascunsă datorită modului cum au decurs lucrurile: Patriarhia de Moscova continuă să se manifeste nemulţumită faţă de un dialog teologic în care până acum un rol proeminent pentru partea ortodoxă a fost ocupat de Mitropolitul de Pergam Ioannis Zizioulas, din Patriarhia ecumenică, de mulţi considerat drept cel mai mare teolog creştin în viaţă. Însă de data aceasta şi alte Biserici Ortodoxe au manifestat insatisfacţie faţă de textul de lucru, dând impresia că “boicotarea” moscovită a dialogului teologic nu reprezintă o poziţie izolată.

Schiţa de lucru trata raportul dintre primat şi sinodalitate cu o direcţie strict teologică, punând deoparte argumentările istorice şi patristice cu privire la care de fapt se împotmoliseră – tot datorită obiecţiilor din partea ortodoxă – în precedentele sesiuni ale Comisiei. În textul propus, raportul dintre primat şi sinodalitate, dintre “primus” în exercitarea autorităţii şi colegialitatea episcopilor în Biserică, era întemeiat teologic în lumina dinamicii trinitare, unde unitatea naturii divine este comună celor trei Persoane. Un paralelism perceput ca prea “raţional” şi deductiv de reprezentanţii ortodocşi, care au propus lăsarea deoparte a proiectului. Mitropolitul Hilarion de Volokolamsk, prezent la Amman ca reprezentant al Patriarhiei de Moscova, nu a trebuit nici măcar să facă prea mult presiune pentru a aduce pe poziţiile sale delegaţi din alte Biserici Ortodoxe slave. S-a renunţat cu politeţe la invitaţiile din partea catolică de a găsi oricum un consens cu privire la întocmirea unei noi schiţe.

În comunicatul difuzat pentru a furniza un bilanţ oficial al sesiunii – co-prezidată şi de această dată de Mitropolitul ortodox Ioannis de Pergam împreună cu Cardinalul Kurt Koch – accentul este pus pe iniţiativele şi cuvintele cu care în zilele petrecute la Amman membrii Comisiei au voit să exprime apropierea şi solidaritatea împărtăşită faţă de creştini din zonele tulburate din Orientul Mijlociu. Însă pe planul dialogului ecumenic, rezultatul slab al întâlnirii de la Amman şi diviziunile reieşite din nou între ortodocşi provoacă întrebări, şi în vederea de acum a iminentului “Sfânt şi Mare Conciliu” al Ortodoxiei din 2016, convocat de Patriarhul ecumenic Bartolomeu pentru a trata împreună “noile probleme” pe care misiunea şi prezenţa Bisericilor Ortodoxe le au în faţa lor în timpul prezent. Cu acea ocazie, conducătorii ortodocşi vor reuşi să găsească o linie comună cu privire la ecumenism şi la raportul cu Biserica Catolică? Sau chestiunea ecumenică va fi ţinută în afara agendei Conciliului, pentru a evita despicări?

Până azi inclusiv, şi la Amman reprezentanţii ortodocşi au confirmat intenţia de a continua dialogul despre primat şi sinodalitate. Nimeni nu a cerut moratorii sau nu au anunţat disocieri şi viitoare retrageri. În acelaşi timp, Mitropolitul Hilarion a avut ocazia de a reafirma disocierea Patriarhiei moscovite de Documentul de la Ravenna, textul aprobat de Comisie în 2007, în absenţa reprezentanţilor ruşi, care definea raportul dintre primat şi conciliaritate ca “reciproc interdependente” şi recunoştea că în primul mileniu creştin Biserica din Roma “ocupa primul loc în taxis (succesiunea sediilor, în ordinea importanţei)”, iar Episcopul de Roma era recunoscut “ca protos (primul) între Episcopii sediilor majore, în consensul adunării de Episcopi”. Şi Biserica Ortodoxă din Georgia – se citeşte în comunicatul Patriarhiei de Moscova – a reafirmat propriul dezacord faţă de Documentul de la Ravenna.

Pentru viitorul apropiat, drumul ecumenic dintre ortodocşi şi catolici va trebui să caute căi care să nu fie făcute impracticabile de contrastele interne din Ortodoxie. Ca întotdeauna, importante sunt deciziile Patriarhiei de Moscova, a cărei preponderenţă “politică” obiectivă riscă să se transforme în element de încurcătură, care încetineşte orice dinamism apostolic autentic şi nu ajută să se profite de noi, posibile ocazii de comuniune cu catolicii. În contextul încins al crizei ucrainene, Patriarhul Kiril de Moscova a simţit datoria de a respinge astăzi acuzele care îl denigrează ca simplu instrument al politicii Kremlinului. Şi nu pare că furia naţionalistă înregistrată în Rusia ajută ierarhia ortodoxă să câştige încrederea şi stima spirituală printre ruşii de astăzi: un amplu sondaj realizat în ultimele săptămâni arată că 36% dintre conaţionalii săi îl consideră pe preşedintele Putin ca “o autoritate morală”, în timp ce numai 1% dintre ruşi îi recunoaşte acest nobil calificativ Patriarhului de Moscova. (material după Vatican Insider, apărut în traducere pe Ercis.ro)

Toate bătăliile lui Kiril

De Marco Tosatti

Este o perioadă complexă aceea pe care o trăieşte Patriarhia ortodoxă de Moscova: o perioadă care nu poate să nu aibă repercusiuni de lungă durată în raporturile dintre Bisericile din lumea ortodoxă şi desigur cu Roma. Este din zilele trecute ştirea, dată de "AsiaNews" şi care până acum n-a avut o confirmare oficială, conform căreia papa Francisc ar fi trimis un mesaj personal patriarhului Kiril. Un mesaj încredinţat prin canale nediplomatice, în care în substanţă papa i-ar fi spus lui Kiril: sunt gata pentru o întâlnire, chiar şi acum. Şi deja acest lucru, în sine, reprezintă o problemă. Pentru probleme de echilibru din interiorul Sfântului Sinod, unde aripa anticatolică este mereu puternică. Papa Wojtyła a încercat să stabilească un contact personal (cu dăruirea icoanei din Kazan, printre altele) fără succes. Ioan Paul al II-lea era slav, polonez, şi probabil că Moscova se temea de carisma lui. S-a vorbit mai departe despre o posibilă întâlnire cu Benedict al XVI-lea; dar la un moment dat ideea a întâlnit piedici, tot din partea orientală. Acum problema se repropune cu Francisc: totul apare simpatic şi pozitiv, în acest succesor al lui Petru, care spune că este dispus (asemenea predecesorilor săi, de altfel) să discute şi despre rolul său în concertul Bisericii. Ce-i de făcut?

Problema este făcută mai acută de prezenţa tot mai constantă şi apreciată a marelui adversar din Moscova alături de papa. Patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu, primus inter pares între ortodocşi, era unul dintre protagoniştii călătoriei Papei în Ţara Sfântă. Va fi alături de el duminica viitoare la rugăciunea pentru pace în Ţara Sfântă. Sunt evenimente care relansează rolul său şi prin urmare slăbesc pretenţiile Patriarhiei de Moscova la o poziţie de leadership în ortodoxie, în defavoarea Constantinopolului. Nu este exclus ca disponibilitatea papei Bergoglio la o întâlnire cu Kiril să nu fi fost reafirmată tocmai pentru a tempera aparenta favorizare a Romei faţă de Bartolomeu; dar este evident că în bătălia tăcută, şi nu chiar aşa de tăcută, dintre a doua şi a trei Romă, a doua, Constantinopol, câştigă puncte.

Şi apoi este criza din Ucraina. Patriarhia din Moscova, sprijin religios solid al politicii interne a lui Putin, a asumat cât priveşte criza ucraineană o poziţie deosebit de prudentă. Crimeea a devenit - deocamdată - parte a Rusiei. Şi Moscova are destule probleme cu tătarii, musulmani, al căror lider i-a fost negată permisiunea de a se întoarce în peninsulă, şi care sunt foarte îndărătnici să se conformeze situaţiei de fapt. O Crimee rusă ar fi avut, drept consecinţă naturală, trecerea Bisericii ortodoxe supusă Moscovei sub controlul direct al Patriarhiei. Şi în schimb Patriarhia a decis, ca "gest faţă de fraţii ortodocşi ucraineni" ca cele trei dieceze care acoperă teritoriul Crimeii să continue să răspundă Bisericii ortodoxe ucrainene de ascultare moscovită. (Există de altfel alte două Biserici ortodoxe ucrainene). Toţi episcopii şi preoţii din Crimeea - şi e vorba de nu mai puţin de 150 de parohii - şi-au menţinut locul lor.

Bunăvoinţă, reţinere, şi chiar probabil dorinţa de a evita probleme mari în interiorul Conciliului Bisericii ortodoxe ruse, unde din 318 episcopi 76 sunt ucraineni, împotrivă 180 ruşi. Este clar că într-o situaţie de conflict deschis în estul ţării, tentaţia Bisericii ortodoxe ucrainene de a se emancipa de tutela moscovită este puternică; aşa cum s-a întâmplat în 1992 cu crearea unei Biserici autonome. Nu întâmplător Patriarhia de Moscova a relansat în lunile trecute apelurile la pace ale mitropolitului Onofriu de Kiev; o mişcare care probabil nu l-a făcut fericit pe Putin.

Şi această moderaţie obligatorie a făcut în aşa fel încât Patriarhia de Moscova a luat poziţie împotriva ţintei favorite a ortodocşilor ruşi, adică Biserica greco-catolică din Ucraina. Vorbind în Bielorusia, mitropolitul Hilarion, "ministrul de externe" al Patriarhiei, i-a acuzat pe greco-catolici că "au desfăşurat un rol foarte distructiv" în criză. "Spre deosebire de Biserica ortodoxă canonică ucraineană - a spus el - care a fost în măsură în timpul acestor luni dificile să unească persoane de diferite opinii politice, inclusiv pe cele care s-au aflat pe părţile baricadei, uniaţii (termen negativ folosit de ortodocşi faţă de greco-catolici, n.r.) s-au mobilizat în manieră deschisă numai cu una dintre părţile aflate în luptă".

Hilarion a amintit apoi de Conciliul din Brest, din 1595, în care s-a decis întoarcerea la comuniunea cu Roma a diecezelor ortodoxe ucrainene şi bieloruse. I-a acuzat pe greco-catolicii actuali că lucrează împotriva dialogului dintre catolici şi ortodocşi şi că readuc în actualitate "timpurile în care ortodocşii şi catolicii priveau la celălalt nu ca la un prieten, ci ca la un rival".

(După Vatican Insider, 5 iunie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

În 2025 catolicii şi ortodocşi se vor întâlni la Niceea pentru aniversarea primului Conciliu ecumenic

31.05.2014, Istanbul (Catholica) - La întoarcerea din

Ierusalim, unde s-a întâlnit cu Papa Francisc la Sfântul Mormânt, Patriarhul ecumenic Bartolomeu de Constantinopol a dezvăluit o întâlnire importantă pentru unitatea dintre catolici şi ortodocşi: o reuniune la Niceea în 2025, unde a avut loc primul Conciliu ecumenic al Bisericii nedivizate. Într-o declaraţie pentru AsiaNews, liderul ortodox a spus că împreună cu Papa Francisc “am fost de acord să lăsăm ca moştenire nouă înşine sau succesorilor noştri o întâlnire la Niceea, în 2025, pentru celebrarea împreună, după 17 secole, a primului Conciliu ecumenic, unde a fost promulgat primul Crez”.

Conciliul de la Niceea (azi Iznik, la 130 km sud-est de Istanbul) a reunit peste 300 de Episcopi din Apus şi Răsărit, deschizând seria Conciliilor ecumenice. Atunci s-a formulat Crezul folosit şi astăzi la Liturghie, decretându-se că Isus este “de co-substanţial Tatălui”, pentru a contracara ideologia ariană. Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu s-au întâlnit recent pentru a marca 50 de ani de la îmbrăţişarea dintre Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras. Întâlnirea din 1964 a spart gheaţa de secole dintre creştinii din vest şi din est. Întâlnirea de la Sfântul Mormânt a revitalizat dialogul dintre catolici şi ortodocşi, două tradiţii creştine care, în ciuda diferenţelor, împărtăşesc Sacramentele şi tradiţia apostolică.

“Dialogul pentru unitatea dintre catolici şi ortodocşi”, a explicat Patriarhul ecumenic pentru AsiaNews, “va începe din nou din Ierusalim. În acest oraş, toamna aceasta, va avea loc o întâlnire a comisiei mixte catolico-ortodoxe, găzduită de Patriarhul grec-ortodox Theophilos al III-lea. Este o călătorie lungă faţă de care trebuie să ne angajăm cu toţii, fără ipocrizie. Ierusalim este locul, este patria dialogului dintre Dumnezeu şi om, locul unde Logosul lui Dumnezeu s-a întrupat. Predecesorii noştri, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras, au ales acest loc pentru a rupe tăcerea ce a durat de secole între Bisericile surori. Am umblat cu fratele meu Francisc în Ţara Sfântă nu cu temerile lui Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus, ci inspirat de o speranţă vie învăţată de la Domnul.”