mportanţa ecumenică a vieţii consacrat

Uniţi de Isus

de Kurt Koch

"Sequela Christi", periodic al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, publică în ultimul număr actele colocviului ecumenic despre "Viaţa consacrată în tradiţiile creştine", desfăşurat la Roma de la 22 la 25 ianuarie 2015. Întâlnirea a tratat tema în discuţie subîmpărţită în cele trei secţiune ale tradiţiei catolice, ortodoxe, anglicane şi protestante. La aceasta din urmă se referă conferinţa intitulată Importanţa ecumenică a vieţii consacrate, rostită de cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. În text cardinalul aminteşte că votul (şi vocaţia) fundamentală a vieţii consacrate constă esenţialmente în recunoaşterea primatului lui Dumnezeu în propria viaţă şi de a trăi mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Ieri ca şi astăzi, în Biserică trebuie să fie dată atenţie deplină faptului de a sta cu Isus, vieţii apostolice. Şi a aminti asta creştinilor în mod constant este misiunea specială a vieţii consacrate în Biserică şi în tot ecumenismul, aşa cum rugăciunea constituie, şi astăzi, inima oricărui efort ecumenic. Publicăm fragmente mari din conferinţă.

O viziune ecumenică a vieţii consacrate ca formă de viaţă fidelă faţă de Evanghelie s-a putut afirma pentru că a fost posibil să se găsească în manieră reînnoită rădăcinile vieţii consacrate în timpul creştinătăţii încă nedespărţite. Făcând asta, s-a văzut că cele trei voturi ale ascultării, sărăciei şi castităţii, la care ne gândim imediat astăzi cu referinţă la viaţa consacrată şi care au fost răstălmăcite în timpul Reformei ca forme deosebite ale justificării prin fapte, au apărut relativ târziu în istorie. Mai precis, sunt rodul unei reflecţii făcute, între secolul al IX-lea şi al XIII-lea, în operele ascetice despre regulile fondatorilor primelor ordine călugăreşti. Însă până în acel timp nu se luau în mod explicit voturile, "din frică - aşa cum afirmă Pahomie - că ceea ce trebuie să se practice liber şi din alegere liberă să fie făcut nu din dăruire şi din datorie".

Votul monastic fundamental care se făcea era în realitate unul singur şi avea efecte multiple. Era mărturisirea unei forme de viaţă care trebuia să oglindească experienţa comunitară a tuturor creştinilor. Acest act a fost definit atunci consecratio. Conform cuvintelor frumoase ale sfântului Augustin, creştinul care îmbrăţişează viaţa consacrată este un homo Dei nomine consecratus et Deo votus, un om consacrat în numele lui Dumnezeu şi dedicat pe deplin lui Dumnezeu. În această dedicare deplină lui Dumnezeu constă unicul vot, atotcuprinzător, pe care se întemeiază viaţa consacrată; cele trei voturi ale castităţii, sărăciei şi ascultării în realitate nu adaugă nimic nou. Ele folosesc mai degrabă să concretizeze şi să expliciteze votul esenţial al dedicării depline lui Dumnezeu. Aceste trei voturi fundamentale pot să fie înţelese numai pe fundalul relatării biblice a celor trei ispitiri ale lui Isus în deşert, care reprezintă laturile opuse la negativ ale celor trei voturi şi sunt şi ispitele fundamentale care se referă la noi oamenii, adică ispita abuzului de putere, ispita avidităţii de a poseda şi ispita de a fi dependenţi de aparenţă în faţa altora.

Cât de mult marchează viaţa creştinului aceste trei ispite originare, pe care însuşi Isus le-a experimentat, ne este arătat de faptul că asupra lor Isus centrează intenţiile fundamentale ale rugăciunii sale, aşa cum rezultă din primele trei invocaţii din Tatăl Nostru: Isus ne invită în primul rând să ne rugăm pentru ca să fie sfinţit numele lui Dumnezeu şi să fie depăşită ispita noastră de aparenţă şi de prestigiu. În al doilea rând, el ne îndeamnă să ne rugăm pentru ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu şi să se poată învinge ispita noastră de putere şi de dominare. În al treilea rând, Isus ne încurajează să ne rugăm pentru ca să fie făcută voinţa lui Dumnezeu şi să fie ştearsă ispita noastră de posesie şi de egoism. Ceea ce este valabil pentru orice creştin, este trăit în manieră profetică de creştinii consacraţi în cele trei voturi, care reprezintă răsturnarea pozitivă a celor trei ispite fundamentale: ascultarea ca lipsă de putere, sărăcia ca lipsă de posesie, fecioria ca lipsă de căsătorie. Pe bună dreptate, poetul rus Fiodor Dostoievski a recunoscut monahismului o funcţie de semnal într-o lume dominată de căutarea plăcerii, a posesiei şi a dominării, într-o lume expusă aşadar celor trei ispite.

Dacă mergem şi mai în profunzimea acestor trei ispite originare, vom vedea că ele se amestecă într-o unică ispită, adică aceea de a ne considera pe noi înşine, propriile nevoi şi propriile dorinţe de moment ca fiind mai importante decât Dumnezeul cel viu. Aşa cum a afirmat cu cuvinte profunde Papa Benedict al XVI-lea: "Aici apare clar miezul oricărei ispite: a-l înlătura pe Dumnezeu, care în faţa a tot ceea ce în viaţa noastră apare mai urgent pare secundar, dacă nu superfluu şi deranjant. A pune ordine singuri în lume, fără Dumnezeu, a ne baza numai pe propriile capacităţi, a recunoaşte ca adevărate numai realităţile politice şi materiale şi a-l lăsa deoparte pe Dumnezeu ca iluzie, este ispita care ne ameninţă în multiple forme". Acest lucru ne duce din nou la votul fundamental al vieţii consacrate, care constă esenţialmente în a recunoaşte primatul lui Dumnezeu în propria viaţă şi a trăi mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Iată care este vocaţia fundamentală a vieţii consacrate. Fericitul Papa Paul al VI-lea a dat pentru aceasta călugărilor frumosul nume de "specialişti ai lui Dumnezeu". De fapt, creştinii în viaţa consacrată nu sunt în primul rând chemaţi să facă asta sau cealaltă, ci sunt chemaţi să fie ceva specific, adică semnul profetic al prezenţei lui Dumnezeu în lumea de astăzi. Semnificaţia cea mai frumoasă a vieţii consacrate constă mai puţin în ceea ce aceşti creştini fac pentru oameni decât în ceea ce ei sunt pentru oameni: semne ale prezenţei lui Dumnezeu şi ale sensului profund al vieţii, acel sens pe care oamenii şi astăzi îl caută în mod conştient sau inconştient. Aceste semne profetice sunt esenţiale chiar în lumea de astăzi, în care conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu riscă să se slăbească tot mai mult şi în care Dumnezeu este pus deoparte, pe banca de rezerve, în societatea contemporană.

A mărturisi prezenţa lui Dumnezeu cel viu în societăţile tot mai secularizate de astăzi este provocarea fundamentală a ecumenismului. Recunoscând această centralitate a lui Dumnezeu, viaţa consacrată aduce ecumenismului un serviciu excepţional. În această optică teocentrică, viaţa consacrată se revelează ca o frumoasă posibilitate ecumenică. În fond, ea nu este altceva decât consecinţa naturală a ceea ce trăim în botez. Şi deja semnele exterioare ne manifestă asta: intrând în comunitatea de viaţă consacrată, surorile şi fraţii primesc adesea un nume nou, care simbolizează noul "eu" dăruit de Cristos celui botezat. Dar cu conferirea acestui nume nou se reafirmă şi se ratifică ceea ce a fost pus la bază deja cu botezul, în care Dumnezeu întreit şi unic îl cheamă pe cel botezat pe nume. Intrând în comunitatea de viaţă consacrată, fraţii şi surorile primesc şi o haină nouă, care aminteşte de cea baptismală şi semnifică astfel că ei sunt îmbrăcaţi în Cristos. Toate acestea ne arată că viaţa consacrată, în ultimă analiză, nu poate şi nu vrea să fie nimic altceva decât cea mai serioasă împlinire a ceea ce constituie deja apogeul botezului creştin. De fapt, vocaţia fundamentală a vieţii consacrate constă în a trăi în manieră credibilă consecinţele botezului şi, făcând astfel, în a aminti întregii Biserici importanţa crucială a botezului, nu numai în cuvinte, ci prin mărturia vieţii trăite. Deoarece botezul îi uneşte pe toţi creştinii şi recunoaşterea reciprocă a botezului este cel mai profund fundament al comunităţii ecumenice, viaţa consacrată, ca realizare coerentă a botezului, se revelează ca formă de viaţă absolut ecumenică. Importanţa ecumenică a vieţii consacrate este şi mai evidentă dacă luăm în considerare primele sale origini, adică în timpul părinţilor Bisericii. În acea epocă, viaţa monahilor era definită ca viaţă în modul îngerilor: viaţa consacrată este viaţa în comuniunea îngerilor.

Misiunea vieţii consacrate este de a trăi şi a menţine într-un echilibru sănătos cele două dimensiuni care caracterizează existenţa creştină şi care sunt prezentate în manieră exemplară în relatarea lui Marcu despre chemarea primilor discipoli: Isus "Apoi s-a urcat pe munte şi i-a chemat pe cei pe care i-a voit el, iar ei au venit la el. A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă puterea să alunge diavolii" (Mc 3,13-15). Prima chemare a discipolilor, aceea de a fi cu Isus, poate să fie definită ca viaţă apostolică a celor doisprezece împreună cu Isus; a doua chemare, aceea de a predica şi de a alunga diavoli, poate să fie definită ca misiune apostolică a celor doisprezece în lume. Aceste două chemări nu numai că sunt legate indisolubil, ci în relatarea biblică au loc într-o succesiune clară: chemarea la misiunea apostolică urmează după chemarea la viaţa apostolică împreună cu Isus. În spatele la asta se ascunde convingerea lui Isus că discipolii vor fi în măsură să vestească Evanghelia şi vor avea puterea de a alunga diavolii numai dacă, în primul rând şi pentru totdeauna, vor învăţa şi vor experimenta să fie cu El. Chemarea de a fi cu Isus ar fi aşadar diminuată dacă în ea s-ar vedea numai un stadiu temporar, înlocuit repede de misiunea definitivă.

Pentru Isus, misiunea celor doisprezece presupune să fie cu El, fapt care reprezintă un proces permanent de învăţare. În contrast cu această ordine clară de priorităţi, în cursul istoriei până în zilele noastre, a reieşit în mod repetat ispita de a atribui prioritatea misiunii apostolice faţă de viaţa apostolică. Iată pentru ce în faptul celor doisprezece de a fi cu Isus a fost văzut numai locul şi timpul pregătirii, pentru ca misiunea să poată începe cât mai curând posibil. În istoria Bisericii, această ordine de priorităţi se arată în faptul că slujirea apostolică a misiunii n-a lipsit niciodată, dar în ea viaţa apostolică a rămas în urmă tot mai mult sau a fost pur şi simplu considerată ca o exclusivă a ordinelor călugăreşti şi a comunităţilor spirituale. Tocmai în această dezvoltare deformată teologul catolic expert în Noul Testament, Gerhard Lohfink, vede rădăcinile cele mai profunde ale crizei actuale a vieţii ecleziale: "Faptul că astăzi Biserica încă trăieşte o datorează slujirii apostolice. Faptul că este bolnăvicioasă se datorează slăbirii vieţii apostolice". Această diagnoză ne determină, şi în Biserica de astăzi, să ne concentrăm atenţia noastră deplină asupra faptului de a fi cu Isus, asupra vieţii apostolice. Şi a aminti asta creştinilor în mod constant este, după părerea mea, misiunea specială a vieţii consacrate în Biserică şi în tot ecumenismul astăzi. Desigur şi în comunităţile călugăreşti există diferite forme şi diferite carisme, de exemplu sunt cei care se dedică în mod conştient unei misiuni apostolice deosebite şi cei care pun pe primul plan viaţa apostolică. Însă cred că misiunea specială şi forţa vitală a vieţii consacrate este să menţină treaz primatul vieţii apostolice cu Cristos înviat faţă de misiunea apostolică şi asta nu pur şi simplu în cuvinte, ci prin mărturia unei vieţi consacrate credibile.

Reiese clar şi dimensiunea cea mai profundă a importanţei ecumenice a vieţii consacrate, exprimată de părintele Paul Couturier, pasionat pionier al ecumenismului spiritual, cu comparaţia între mişcarea ecumenică şi o mănăstire invizibilă în care creştinii din diferitele Biserici în diferitele ţări şi continente se roagă împreună pentru unitate. De fapt, rugăciunea pentru unitatea creştinilor nu reprezintă numai începutul mişcării ecumenice, cu introducerea Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ci este şi rămâne şi astăzi inima oricărui efort ecumenic. Cu rugăciunea, exprimă convingerea noastră de credinţă bazată pe conştiinţa că noi oamenii nu putem face unitatea, nici să definim forma şi timpul realizării sale, ci putem doar s-o primim în dar. Rugăciunea trebuie să ne amintească nouă creştinilor permanent că Isus însuşi nu a poruncit discipolilor săi unitatea, ci s-a rugat pentru ea. Dacă luăm în serios acest aspect fundamental, atunci vom înţelege că ecumenismul creştin, în ultimă analiză, nu va putea să fie altceva decât o participare la rugăciunea sacerdotală a lui Isus.

Pentru aceasta decretul Conciliului al II-lea din Vatican despre ecumenism Unitatis redintegratio a definit ecumenismul spiritual ca "sufletul întregii mişcări ecumenice". Este clar deci că, pentru progresul ecumenismului astăzi, sunt de importanţă fundamentală reflecţia comună asupra vieţii consacrate şi practica vieţii consacrate: creştinii consacraţi sunt protagonişti speciali ai mişcării ecumenice.

(După L'Osservatore Romano, 1 aprilie 2016)