Care sunt caracteristicile Bisericii Anglicane?
Biserica Anglicană este o sinteză a tradițiilor catolică și protestantă[1], așa cum rezultă din înseși cauzele diviziunii. Atunci când regele Henric al VIII-lea, în anul 1553, a rupt unitatea cu papa Clement al VII-lea, el a făcut acest lucru mai ales din motive personale și politice, nicidecum teologice (vezi răspunsul la întrebarea nr. 36). Deci, el a rămas fidel tradiției catolice, cu toate că întrerupsese legătura cu episcopul Romei. În consecință, credincioșii tradiției catolice, trebuiau să-i rămână subalterni lui, chiar dacă erau liberi de controlul Romei. Numai într-un moment succesiv, deja în timpul împărăției fiului minor al lui Henric, Eduard al VI-lea (1547-1553), Biserica Anglicană a luat un caracter mai reformat, mai ales datorită operei arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer (1489-1556). În anul 1549 a fost publicat Book of Common Prayer, care a început să țină loc de breviar și de liturghier. Această carte de rugăciuni, exemplu evident de compromis teologic între orientarea catolică și cea calvinistă, a produs o mare influență asupra liturgiei, teologiei și spiritualității anglicane.
Reforma a fost completată de Elisabeta I (1558-1603). În timpul reginei Maria (1553-1558) și a celor doi consecutivi Stuart, Carol al II-lea (160-1685) și Iacob al II-lea (1685-1688), s-au verificat tentative de restaurare a catolicismului care, lipsite de efecte, nu au dat rezultate. În mod analog, inițiativele lui Oliver Cromwell (1599-1658) îndreptate să elimine episcopii și tradițiile catolice nu au dus la rezultatele sperate. În sfârșit, a fost adoptată calea de mijloc, cu care erau respectate în egală măsură tradițiile ecleziastice catolice și cele protestante.
Biserica Anglicană are ca bază a confesiunii ei unele izvoare: Biblia, profesiunile de credință ale creștinismului originilor; Book of Common Prayer; cele 39 de Articole. Dintre acestea, se bucură de mare prestigiu Sf. Scriptură, care conține toate adevărurile revelate necesare în vederea mântuirii.
Book of Common Prayer, scrisă în 1547, a fost publicată pentru prima dată în 1549, ca înlocuitor al Liturghierului latin în uz până atunci. Cartea a fost de mai multe ori revăzută și adăugită sub influența doctrinei calviniste. Versiunea cea mai recentă a fost publicată în anul 1980 ca Alternative Service Book. Aici se găsesc: introducerea, calendarul liturgic, sentințele, celebrările de dimineață și de seară, rugăciunile pentru diferite ocazii, liturghia euharistică în versiunea A sau B, riturile de inițiere (botezul și mirul), ritul căsătoriei, al înmormântării, ai hirotonirii întru preoție, lecturile și cartea psalmilor.
Cele 39 de Articole sunt o încercare de a uni doctrina catolică cu cea protestantă. Au obținut aprobare juridică în anul 1571, dar nu au primit niciodată rangul de scrieri confesionale oficiale anglicane.
Organizarea Bisericii
Biserica Anglicană este o Biserică de Stat. Statul, în persoana regelui sau a reginei, numește arhiepiscopii, episcopii, decanii și pe ceilalți demnitari ai Bisericii, chiar dacă în practică suveranii țin cont de propunerile prezentate de primul ministru. Biserica din Anglia se împarte în două provincii: Canterbury și York. Arhiepiscopul de Canterbury are titlul de „primat al întregii Anglii”, în vreme ce arhiepiscopul de York este „primat al Angliei”. Biserica din Anglia este membră a comuniunii anglicane, care este alcătuită din 26 provincii autonome, cu peste 400 de dieceze, și numără circ 50 milioane de credincioși. Catehismul Bisericii din Anglia din anul 1867 definește comuniunea anglicană după cum urmează:
„Comuniunea anglicană este familia Bisericilor în sânul universal al Bisericii lui Cristos; ea face pe deplin referință la doctrina și structura apostolică, membrii ei se găsesc în plină comuniune sacramentală între ei și cu scaunele episcopale de Canterbury și de York”.
Elementele care constituie și întăresc comuniunea sunt Book of Common Prayer, structura omogenă a Bisericii, libera recunoaștere a episcopului de Canterbury ca primat onorar și ca centru de unitate și, în sfârșit, moștenirea comună.
O contribuție notabilă este dată și de Conferința episcopilor de la Lambeth, apărută în anul 1867, și de atunci convocată de obicei odată la fiecare zece ani de către arhiepiscopul de Canterbury. Deciziile acesteia nu au putere juridică, dar folosesc numai ca exortații pentru celelalte Biserici, care le pot accepta sau nu.
Profilul doctrinar
Biserica Anglicană este condusă de principiul comprehensiveness, care admite contemporan prezența paralelă a tradiției catolice și protestante. Acest principiu îi permite să aleagă via media. Este dotată de o structură ierarhică care prevede slujirile de episcop, preot și diacon. Anunțul din partea papei Leon al XIII-lea (1878-1903) a invalidității hirotonirilor prețești anglicane (enciclica Apostolicae curae din anul 1896), nu a avut nici un reflex asupra practicii hirotonirilor de episcopi, preoți și diaconi.
În materie de sacramente, cele 39 de Articole se exprimă astfel:
„Sacramentele înființate de Cristos nu sunt numai distinctive sau simboluri ale profesiunii creștinilor, ci mai degrabă mărturii certe și sigure, și semne eficace ale harului și ale bunei voințe a lui Dumnezeu față de noi, cu ajutorul cărora El acționează în mod invizibil în noi, și numai că ne stimulează, dar ne și întărește și ne confirmă în credința noastră în El.
Două sunt sacramentele înființate de Cristos Domnul nostru în evanghelie: botezul și Cina Domnului.
Acele cinci care sunt numite în mod comun sacramente, adică mirul, pocăința, preoția, căsătoria și maslul, nu trebuie numărate printre sacramentele evangheliei, pentru că în parte sunt derivate dintr-o coruptă imitare a apostolilor și, în parte sunt stări de viață permise în Scripturi. Totuși, acestea nu au aceeași natură sacramentală a botezului și a Cinei Domnului, deoarece nu posedă nici un semn sau ceremonie vizibilă poruncită de Dumnezeu.
Sacramentele nu au fost poruncite de Cristos pentru a fi privite sau pentru a fi duse pe drumuri, ci pentru ca să ne folosim de ele așa cum trebuie. Și numai dacă sunt primite după reguli, ele au un efect benefic sau acțiune; dar cei care le primesc în mod nedemn îți procură condamnare, așa cum afirmă Sf. Paul” (art. 25)[2].
În privința tradiției Bisericii, articolul 34 afirmă că:
„Nu este deloc necesar ca tradițiile și ceremoniile să fie aceleași în orice loc sau să fie în totalitate asemănătoare; de fapt, ele au fost diferite în fiecare timp și pot fi schimbate în funcție de diversitatea țărilor, a epocilor și a obiceiurilor oamenilor, astfel ca nimic să nu fie făcut împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Oricine încalcă în public, în mod voluntar și explicit, prin judecata lui privată, tradițiile și ceremoniile Bisericii care nu sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu și care au fost stabilite de comuna autoritate, trebuie să fie certat în public (pentru ca alții să nu fie ispitiți să facă la fel), ca unul care încalcă regulile comune ale Bisericii, ofensează autoritatea magistratului și rănește conștiința fraților mai slabi.
Fiecare Biserică particulară sau națională are autoritatea de a prescrie, de a schimba și aboli ceremonie sau rituri ale Bisericii stabilite numai de autoritatea umană, astfel ca toate lucrurile să fie făcute pentru edificarea comună”[3].
Doctrina Bisericii anglicane afirmă că semn extern și vizibil al Euharistiei sunt pâinea și vinul, care trebuie primite în conformitate cu porunca lui Cristos. Sunt, în schimb, dar spiritual trupul și sângele lui Cristos pe care credincioșii le primesc de la El. Rezultatul Sf. Împărtășanii sunt întărirea unității cu Cristos și cu Biserica Sa, iertarea păcatelor și intrarea în viața veșnică. Miniștrii Euharistiei sunt episcopii și preoții care au rămas în succesiunea apostolică. Celui care primește Sf. Împărtășanie îi sunt cerute o credință vie și încrederea în milostivirea divină. Mai sunt necesare o mîrturisire îngrijită și sinceră a păcatelor și o dorință intensă de a începe o nouă viață.
Biserica Anglicană este angajată în dialogul ecumenic cu toate Bisericile creștine. Se află în comuniune sacramentală cu veterocatolicii și cu Bisericile luterane din Suedia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia, Estonia, Letonia și SUA.
____________________________________________
[1] Cf. S. NEILL, Anglicanism, Penguin, London 1958.
[2] Confessioni di fede delle Chiese cristiane, a cura di Romolo Fabbri, EDB, Bologna 1996.
[3] Ivi, p. 94.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu